România nu e America, remember?

Ne plângem că n-avem partide conservatoare. N-ar trebui. În politică, la fel ca-n viață, conservatorismul este o atitudine care se raportează la ce anume vrei să păstrezi – viziuni, principii, practici, tactici, strategii. Retrospectiv, politica românească postdecembristă este conservatoare. Old habits die hard, indeed. Cele mai nefericite tradiții se mențin. Nu conservatorismul politic ne lipsește.

Parlamentul conservator

Partidul Social Democrat [PSD], principal și neclinitit urmaș al Partidului Comunist Român [PCR], și-a conservat poziția de lider și prim sforar electoral. A reușit, la fel ca altădată – de exemplu în 2000 sau 2016 – să câștige alegerile fără să aibă, în aparență, guvernarea. În realitate n-a pierdut-o niciodată, nici când a fost, formal, în opoziție. Oamenii PSD au rămas bine înfipți și omniprezenți în structurile de autoritate centrală sau locală. Conservatori de succes, jos pălăria!

Partidul Național Liberal [PNL] și-a conservat poziția de etern învins de PSD, haosul doctrinar și arta eșecului liberal. Aroganța, obtuzitatea, incompetența politică , strategică și tactică, i-au ajutat pe liderii PNL (în frunte cu Președintele României) să-și disprețuiască electoratul și să-și subestimeze (a câta oară?) adversarii, făcându-le jocul constant, greșeală după greșeală, ca la carte. Bunăoară, la începutul pandemiei, când PNL se bucura de peste 40% din încrederea populației, iar tendința era crescătoare, tot ce aveau de făcut ca să spulbere PSD și să se apropie de un firesc 50% la alegeri, era să facă și să fie altceva decât PSD. Să fie ce n-au fost niciodată: partid liberal; de dreapta.

Cu alte cuvinte, ar fi fost suficient ca în momentul declarării stării de urgență pandemică să scape imediat de arafatologia și pesedologia de la vârful ministerelor cheie (interne și sănătate), împreună cu reprezentanții lor de frunte. Apoi, să-și fi adunat mințile și să guverneze respectând Domnia Legii (Rule of law) și Constituția, începând cu drepturile și libertățile individuale vitale și cu limitele excesului de putere stabilite de articolul 53. Nu era târziu s-o facă nici în vară sau în toamnă, în loc să repete cu încăpățânare aceleași politici totalitare și perdante pentru întreagă țară.

Sigur, pentru asta le-ar fi trebuit curaj și viziune politică liberală, nu maniacal comunistoidă, o strategie și comunicare inteligentă, plus câțiva consultanți pricepuți și responsabili (mai ales în domeniul politic, medical și economic), alții decât oamenii PSD și OMS-Arafat, Streinu, Rafila și suita, pe care i-au acomodat continuu. Nu în ultimul rând, ar fi trebuit să-și asculte oamenii din partid și cetățenii care exact asta le-au cerut timp de 9 luni, cu puzderie de argumente constituționale, raționale, științifice, statistice și de bun simț (vezi petiția din iunie aici). Nu, PNL nu a pierdut alegerile și încrederea electoratului din cauza Covid, ci a dezastruoaselor măsuri anti-Covid și a tradiționalelor compromisuri cu vechea sau noua stângă. Personal nu știu să existe în istoria României moderne un partid care să conserve mai durabil arta eșecului dreptei politice.

_________________________

Nici partidele-balama nu sunt noi.

Uniunea Democrată Maghiară din România[UDMR] și-a conservat poziția de partid care n-ar fi trebuit să existe niciodată, cu atât mai puțin în parlament: un partid etnic, etern lider al zâzaniei segregaționiste minoritare. Partidele etnice n-ar trebui să existe de principiu într-o democrație modernă, constituțională, unde orice minoritate etnică poate avea oricând reprezentanți în orice formațiune politică – și în România chiar au.

Uniunea Salvați România [USR] cu anexa PLUS, și-a conservat neocomunismul și electoratul în limitele previzibile ale absenteismului previzibil. Ar mai fi Alianța pentru Unirea Românilor [AUR], care pare partid nou fără să fie. În fapt, USR 2016 și AUR 2020 au intrat în parlament după același scenariu vechi, conservator,  capitalizând în aparență frustrările conjuncturale (în 2016 au fost PSD, Ponta și Colectiv; în 2020 au fost PNL, USR și Covid) ale unui mic procent din electorat. Subliniez „în aparență”, pentru că în realitate și în esență scenariul e altul:  decredibilizarea și îngroparea dreptei politice cu voturi magice – de origine magică, în număr magic. Vă reamintesc în acest sens că USR, la fel ca AUR, pretind că sunt noi, cu oameni noi, fiind de fapt sufocate de personaje nevotabile, cu antecedente (politice, ideologice, relaționale, ocupaționale și comportamentale) indezirabile. Reamintesc, de asemenea, că ambele partide pretind că sunt de dreapta și antisistem. În fapt, legătura cu dreapta este pur declarativă, în timp ce legătură cu „sistemul” Stângii este ombilicală prin oameni, fapte și resurse financiare. Perfect ca să faci dreapta de râs și nevotabilă. Și nu, niciun partid politic nu ajunge de la zero direct în parlament, în mai puțin de un an, fără să servească acest sistem.

Absenteism conservator

Niciodată și nicăieri în lume Stânga nu a ajuns la putere cu consimțământul liber al majorității. Stânga nu poate câștiga decât mințind și/sau furând suflete și voturi. Nu merge cu oricine. De fapt, merge cu relativ puțini oameni. De aceea, descurajarea prezenței la vot este esențială pentru Stânga, fiindcă la prezențe mici, manipularea și frauda au șanse mari.

Uitați-vă de când se staduiesc comuniștii să preia puterea în America. De un secol! Uitați-vă ce angrenaj complex, enorm și costisitor, intern și internațional, politic, mediatic, academic și financiar, au trebuit să construiască și dezvolte o sută de ani! Nici măcar acum, în condițiile unei fraude istorice fără precedent, instrumentate de un Stat Paralel [Deep-State] bipartizan și omniprezent, nu e sigur că vor reuși până la capăt. Pentru că un sigur lucru nu le-a ieșit niciodată în America: să convingă mai mult de jumătate din electorat să nu voteze. În România s-a rezolvat în 2012. Atunci, în plină lovitură de stat constituțională, PSD (care anexase vechiul PNL) a reușit să convingă 60% din electorat că toate partidele sunt aceeași mizerie (fără să fie) și că votul nu contează (când, de fapt, atunci conta mai mult ca niciodată). În 2016 au paralizat și mai mult electorat, ajutați fiind de noua mizerie „tehnocrată” și nicușordanistă – citiți neocomunistă. În 2020 i-a ajutat suplimentar covidismul global. Cu o presă distrusă, controlată guvernamental, și cu o clasă politică dominată de impostori cu grijă contraselectați, nici n-a fost greu.


Dacă în 2012 absenteismul masiv m-a luat prin surprindere și pe mine, iar în 2016 a continuat să-i surprindă pe alții, în 2020 era ușor previzibil.

În 2020, era aberant să speri că românii se vor repezi la secțiile de votare după ce au fost înspăimântați, mințiți și abuzați sistematic, timp de 9 luni, sub stindardul Covid, iar cu o lună înainte de alegeri au fost închiși în casă cu poliția. După cum nu puteai aștepta să se repeadă să voteze un PNL care se aliază cu noua stângă psihopată declarând că asta este „dreapta modernă” , sau care din gură se opune vechii stângi PSD, în timp ce distruge țara guvernând cu „experți” PSD și continuă să importe membri PSD în partid.

În schimb puteai și trebuia să te aștepți că PSD, în continuare cel mai mare partid românesc, care a menținut după alegerile locale cel mai mare număr de primari, să-și mențină avantajul cantitativ la alegerile parlamentare. Puteai dacă aveai minte și bun simț.

Extremisme adevărate și uitate

Înainte și după alegerile parlamentare din 6 decembrie, prima preocupare a entertainmentul mediatic românesc (impropriu denumit jurnalism și analiză) a fost să decreteze apocalipsa datorată intrării „extremei drepte” AUR în parlament. Rămânerea PSD, USR și UDMR în parlament, eșecul PNL și eliminarea PMP (cel mai probabil prin fraudă), în condițiile unui absenteism fără precedent de aproape 70%, nu i-a îngrijorat. Cu alte cuvinte, dominația absolută, nelegitimă și frauduloasă (în atâtea feluri) a Stângii parlamentare n-a fost nici măcar statuată ca atare, cu atât mai puțin considerată periculoasă pentru țară.

Așa se face că mulți cred că vor vedea acum nemaivăzutul din cauza „extremei drepte” AUR. De fapt, dacă amnezia politică n-ar fi patologie de masă, publicul și-ar fi amintit că parlamentarismul nostru postdecembrist a văzut fenomene similiare, doar că mai tragice. Bunăoară, în materie de partide așa-zis patriotice (citiți „isteric antioccidentale”), sufocate de generali și securiști reciclați, de ariviști și barzi exaltați în costume populare, nimic din istoria noastră postdecembristă nu poate egala până acum Partidul România Mare [PRM] , versiunea Vadim-pentru-tineret din anul 2000.

Atunci, la alegerile parlamentare, PRM a reușit un frumos scor de 20%, fiind votat de mulți tineri patrioți antisistem (de fapt prosistem comunist). Iar buchetul de parlamentari „patriotici” era mult mai interesant în diversitatea lui zoo-politikă. Fusese împrospătat personal de Cornelui Vadim Tudor cu cadre de nădejde precum fermecătoarea Olguța Vasilescu – da, da, acea Olguța, primar PSD al Craiovei, membră PRM de la 18 anișori, deputat PRM la 26. Sau cu un întreg taraf folcloric în frunte cu celebrii Irina Loghin și Ion Dolănescu, care a necesitat cursuri de alfabetizare constituțională (răposatul Antonie Iorgovan, senator PSD în 2000, s-a ocupat) ca să înțeleagă ce treabă au în parlament în următorii 4 ani. În parlamentul dublu-condamnatului penal pentru corupție Adrian Năstase, care, din poziția de Președinte și Premier PSD, ne invita public să-i numărăm ouăle dacă vrem să dovedim că e corupt (câțiva ani mai târziu, niște procurori s-au enervat și i-au numărat alte isprăvi pentru care, finalmente, a fost condamnat).

Și ce-i rău în asta?, ar fi tentați să întrebe adepții biodiversității parlamentare. Nu mare lucru în afară de faptul că, de exemplu, în anul de dizgrație 1999, „patrioții” PRM au susținut a cincea mineriadă,  o veritabilă lovitură de stat împotriva „dictatorului Emil Constantinescu și monstruoasei coaliții” de guvernare, instrumentată cu douăzeci de mii de mineri „protestatari”, și încheiată cu bătălia de la Costești, cu armata și trupele speciale; numai așa au putut fi opriți ortacii lui Cozma să devasteze încă o dată capitala. „Monstruoasa coaliție” la care se referea Vadim era Convenția Democrată, prima tentativă politică majoră a dreptei românești, iar „dictatorul” era primul Președinte postdecembrist al României care nu era Ion Iliescu. Ah, Ion ….

 

O, dulce Românie/ Ah, dulce amnezie

Mereu înapoi la marii comuniști conservatori în viață, care și-au dedicat existența idealurilor „comunismului științific”, nu ca predecesorii lor degrabă împușcați (soții Ceaușescu), care, citez, „au întinat numele Partidului Comunist Român” și cauza lui. Îi dau cuvântul lui Ion Iliescu, să vă explice el mai bine crezurile personale, din studioul Televiziunii Române unice, în zilele Revoluției din 1989:

Tinerii nu l-au prins în formă. Mai puțin tinerii l-au uitat și subestimat continuu. Eu nu pot uita, totuși, că tovarășul Iliescu a fost de trei ori Președinte ales al României teoretic libere, democratice și non-comuniste, deși Constituția în vigoare din 1991 nu-i permitea să devină președinte a treia oară, în 2000. Noroc că pentru Stânga în general, sau pentru comuniști în special, legile, oricât de fundamentale, nu contează decât dacă le acomodează interesele și setea de putere. Și noroc că la alegerile de acum 20 de ani PSD și Ion au beneficiar de neprețuitul suport al „patrioților” partidului-balama PRM, care le-a deschis ușa spre revenirea în forță la putere, după un scenariu electoral rescris și ajustat în 2016 cu USR, sau în 2020 cu USR plus AUR. Deci s-a mai întâmplat și a fost mai rău, dulce Românie, dragă amnezie ….

Și ce noroc pe noi că Ion și prietenii lui din Răsărit au scris pentru România, acum 31 de ani, un scenariul politic mai mare, care a ajuns să se rescrie singur:

“Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară, şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste. Instrumentul gândit, rapid ne-a venit ideea, pentru că a fost clar că altceva nu avem de făcut, a fost ideea acestui Front, Frontul Salvării Naţionale” a spus Ion Iliescu; extrasul este din stenogramele discutiei purtate pe data de 27 decembrie 1989 la Bucuresti , in sediul Ministerului de Externe, cu ambasadorul plenipotentiar al URSS (Rusia de atunci) Evgheni Tiajelnikov. Frontul Salvării Naţionale a fost rebotezat FDSN, apoi PDSR şi, finalmente, PSD. Mai are rost să amintim că și comunismul occidental a pus umărul imediat după Revoluție la salvgardarea și adaptarea progresistă a scenariului? Burse pentru premianți în Occidentul universitar sau ONGism sponsorizat de Soros și nu numai…

Așa se face că după 31 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 putem spune că România a conservat designul politic iliescian. Dreapta politică românească încă se zbate să se nască. PSD fost FSN fost PCR a rămas cel mai mare și de succes partid românesc. Vechii comuniști sau securiști și vlăstarele lor progresiste au infestat nu numai partidele, pe toate, sau aparatul de stat, ci și elitele intelectuale, universitare, financiare, plus mediul de afaceri. Mission accomplished.

Ah, și era să uit: Ion este viu. În martie împlinește 90 de ani. Ca fost Președinte trăiește confortabil din banii dumneavoastră. În PSD deține în continuare funcția de președinte de onoare. Și după toate probabilitățile nu va fi condamnat niciodată pentru crimele în masă de la revoluție și mineriade, fiindcă dosarele penale fie s-au clasat, fie se plimbă de zeci de ani între instanțe și parchete. Mulțumim pe această cale, încă o dată, fantasticei justiții române și magistraților-vedetă, dintre care unii s-au lansat recent pe orbita internațională, europeană, a marilor justițiari în viață. Justiției române și elitelor ei fantastic educate și contraselectate de vechea sau noua stângă.

Și spuneți că trecutul nu contează sau că România n-ar fi conservatoare? Poate vă mai gândiți. Poate învățați că amnezia e o boală, nu o soluție, și că trecutul contează. Poate învățați și de ce contează: ca să nu-i repetăm la nesfârșit dezastrele. Și cine știe, dacă vă gândiți mai bine, poate învățați și ce înseamnă dreapta, eventual liberală, și de ce ne trebuie ca aerul. Da, știu, e târziu. Dar, vorba lui Alexandru Hâncu, mai bine prea târziu decât niciodată.