Tandre consideraţiuni despre crezul naţional

Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Sub acest aspect, nu de şanse istorice a dus lipsă ţărişoara noastră. Spre exemplu, în martie 1990, românii au primit în dar, de la nişte compatrioţi din Timişoara, o Proclamaţie. În întâmpinarea cererii formulate și de alţi compatrioţi, de-a termina dreaq’ cu tot ce-a însemnat comunismul, punctul 8 al documentului venea cu o interesantă ofertă: nomenclatura comunistă şi ofiţerii de securitate să nu poată lucra în funcţii publice timp de trei legislaturi, în special în funcţia de Preşedinte al ţării. Ceea ce ar fi dus România până în anul 2000, garantat, fără Ion Iliescu precum şi fără agreabilii săi colaboratori la butoane. Oferta a fost refuzată de naţiune.

Sigur, în jur de 4 milioane de cetăţeni au semnat, atunci, apeluri privind includerea în legea electorală a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Dar ce sunt 4 milioane? Punctul 8 al Proclamaţiei a fost şi temelia demonstraţiei-maraton din Piaţa Universităţii, în sensul aplicării, nu al ignorării zisului punct. (Pentru cititorii mai tineri: e vorba de demonstraţia din primăvara lui 1990, soldată cu invitarea minerilor la Bucureşti, nu de cea din ianuarie 2012, soldată cu invitarea lui Claudiu Crăciun la televiziunile de ştiri antidictatură). (Ăăăăă… What?????). Fiind însă vorba de nişte golani, aşa cum bine a explicat domnul Iliescu, cum putea naţiunea să adopte o asemenea golăneală?

Mintea cea de pe turmă

Ea, naţiunea, a înţeles, din televizor, exact despre ce era vorba: ţărăniştii şi liberalii îi vor împuşca, spânzura şi trimite la Canal pe toţi comuniştii. Bun, autorii Proclamaţiei de la Timişoara au explicat limpede, pe înţeles, că nu era vorba de toţi membrii partidului comunist. Simplii membri puteau candida, puteau ocupa funcţii publice, puteau face tot ce doreau, în limitele legii. Activiştii de partid erau problema. Fiindcă au slugărit abject comunismul pentru privilegii, nu prezentau garanţii morale, deci meritau să stea pe bară trei legislaturi. Mai ales în ce priveşte funcţia de Preşedinte.

He, he. Păi nu se știa de la comunişti că una se spune şi alta se face? Ăştia cu Proclamaţia de ce-ar fi oameni de cuvânt? Doar fiindcă aşa spun ei? Păi nu e clar că mint? Îşi zic anticomunişti dar promit să-i lase în pace pe simplii comunişti? Fugi, dom’le, de-aicea! Chiar ne iau de proşti? O să ne omoare pe toţi. Şi pe matale, care n-ai fost membru, dar tot ai avut vreun cumnat, vreun nepot, vreun vecin care a fost. Iar pe ăia care scapă, o să-i termine capitaliştii şi moşierii, că asta fac exploatatorii poporului. Numai la domnul Iliescu ne e salvarea, că dânsul a fost tovarăş şi înţelege problemele. Hai, strâns uniţi în jurul Conducătorului! Şi-aşa, cu 85% din voturile exprimate, România lucidă, responsabilă, a defecat pe Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, oferind ţara lui Ion Iliescu şi agreabililor săi colaboratori. Oferta a fost acceptată cu plăcere.

Bancul cu timpul, mereu actual

În următorii doi ani, unii şi-au revenit. Le-a părut rău, de pildă, că au refuzat cu obstinaţie să meargă în Piaţa Universităţii, să vadă cu ochii lor că nu se dădea mită electorală în dolari, blugi şi, desigur, droguri. Să audă cu urechile lor ce se spunea acolo, nu la televizor. Unii au regretat, chiar, că şi-au dat copiii sau fraţii afară din casă, fiindcă erau împotriva lui Iliescu. Au promis că vor fi şi ei împotrivă. Când li s-a spus, în 1990, că vor pecetlui, prin votul lor, soarta ţării pe încă 40-50 de ani, n-au crezut. Când li s-a spus, apoi, că era prea târziu, că răul fusese facut, iar n-au crezut. Doar e şi vorba aceea din străbuni: mai bine prea târziu decât niciodată. Păi nu?

Ei, şi-au trecut anii. Generaţia Iliescu a avut destul timp ca să-şi crească moştenitorii, asigurându-şi succesiunea. Tineri minunați. Baronii locali au avut destul timp ca să fie împroprietăriţi cu judeţe. Profesioniştii manipulării au avut destul timp ca să formeze noi deformatori de opinie. Tinerii, în general, au avut destul timp ca să priceapă că e mai bine să hotărască alţii pentru ei, refuzând, în mod inteligent, să voteze. Astfel, România a avut destul timp ca să-şi dorească să rămână în mizerie. Oferind USL o supermajoritate parlamentară, la scrutinul din 2012. Oferindu-i apoi PSD țara pe tavă în 2016, după scurtul interludiu “tehnocrat,” menit doar să-l facă uitat pe Ponta.

Între timp, unii cică s-ar fi trezit. Regretă că au votat cu USL, sau că nu s-au deranjat să voteze. Au speranţe că se rezolva la următoarele alegeri. De pildă, prin noua promoție Antisistem, Milenială, #Rezist. Anticomunism prin corectitudine politică. Sau Nici-Nicism: “nici de stânga, nici de dreapta.” Deci tot comunism. Importat din Vest, însă. Adică de la mama lui, că în Vest a fost inventat comunismul, nu în Est. Să stea liniştiţi. E bine. Pot fi mândri. Sunt încă o generaţie care confirmă „Teza Iliescu“ privind originalitatea irefutabilă a democraţiei noastre. Crezul fundamental rămâne „Mai bine prea târziu decât niciodată.“ Gen, mintea cea de pe urmă. Altfel, până prin 2030-2040 nu mai e mult. Dacă mai rămâne ceva, unii o să mai apuce. Ce?