De când Greta din Suedia ne anunță că planeta fierbe și moare, m-am topit de atâta frig și ploaie. La București, cu scurte pauze, plouă din luna mai. Toate versiunile de ploaie. Ploaie rece de toamnă fără toamnă; ploaie cu tunete, fulgere și averse de vară fără vară; ploaie cu soare … Orice, numai căldură și natură moartă nu. De fapt natura explodează, în timp ce mie mi-e dor de soare și vremea caldă care în copilăria mea începea în frumoasa lună aprilie. Greta habar n-are; pentru ea lumea a început ieri, la Formului Economic Mondial, cu propaganda apocalipsei climatice.
Oricum, de la atâta ploaie, mi-am adus aminte de Weather Girls și It’s raining men. Măcar de ar ploua cu … Well, să zâmbim puțin…
Apoi, forțată de realitatea care se încăpățânează să contrazică fantezia climatică, am trecut de la umbrela care nu mai face față la echipamentul adecvat: manta lungă de ploaie, cu glugă, și cizme de cauciuc.
Fiind într-o dispoziție ușor iritabilă, am luat mantaua neagră. Psihologii spun că negrul ține lumea la distanță. Deci mai bine cea neagră, pentru că nu se știe când îmi sare țandăra. Pentru zile mai pașnice, am una albă, tot de la Muji. Anyway, arăt ca un călugăr minus mătăniile.
Mantalele astea de ploaie (japoneze, foarte bune, perfect impermeabile) au o poveste a lor. Muzicală și adevarată.
Era în vara lui 2007, la Londra. Aveam bilete la Hyde Park Calling, festivalul muzical pop-rock-jazz-etc din Hyde Park. Câteva zile de concerte, două scene, suta de mii de oameni pe zi, muzică de la prânz până noaptea, cu megastarurile la finalul zilei.
Biletele le luasem în principal pentru Aerosmith și Pețer Gabriel. Dar am avut și alte surprize de neuitat. De exemplu, Shirley Bassey live, fara ploaie. Fantastică „dame Shirley” (cum îi spun englezii) chiar la vârsta ei! În 2007 împlinise 70 de anii.
Din păcate pentru Aerosmith si Peter Gabriel se anunțau averse serioase. Iar când prognoza englezească spune „heavy showers”, poți fi sigur că va fi cădere de apă pentru care umbrela nu ajută.
Ce ne facem? Doar nu era să ratăm concertele. Le pândeam de ani de zile. Manta de ploaie și cizme de cauciuc, asta era soluția! Hai la cumpărături! Ne-am gândit ca fiind Londra (unde ploaia e la ordinea zilei) este imposibil să nu găsim pe undeva, pe Oxford Street sau Regent Street (zonă comercială cu de toate, pentru toate buzunarele).
Ne-am gândit greșit, pentru că nu eram singurii care aveau bilete la Hyde Park Calling și studiaseră prognoza meteo. Pentru mine, cizme de cauciuc măsura 38 (foarte populară), la preț popular, nu se mai găseau. Cei cu număr mai mic sau mai mare au găsit mai ușor. După căutări disperate, am rezolvat totuși cu ultima pereche de la Burrberry. Noroc că era vară și reduceri la marfa de extrasezon. Oricum, prețul (tot prea mare) a fost compensat de faptul că erau negre (culoare multifuncțională) și accesorizate cu cristale negre.
Pentru mantalele de ploaie am bătut toate magazinele imaginabile, mari sau mici, toate departamentele de profil, de la John Lewis și Debenhams la Selfridges …. Nimic! În disperare de cauză, am văzut niște oameni cu manta de ploaie pe Oxford street – începuse deja să plouă. Păreau localnici. M-am dus direct la ei și i-am întrebat de unde le-au luat. Amuzați dar înțelegători – în ciuda prejudecății generale, londonezii sunt prietenoși – mi-au explicat:
-De la Muji.
-Sorry, ce e Muji?
Le-am spus că sunt turist. Au zâmbit: Oh, don’t say! You don’t have an accent!. Mi-au explicat că e o rețea de retail cu produse japoneze, care avea puncte de vânzare și în unele din magazinele mari gen John Lewis sau Debenhams.
Și Muji a fost! Contra câteva lire steriline bucata, am luat mantale de ploaie pentru toată familia. Am adus și acasă, la părinți; foarte practice. Lungi, etanșe, pliabile și de purtat în buzunar, poșetă, sau la încheietura mâinii – au gentuța lor cu capsă și agățătoare, ca un portofel mai mare. Se pot purta și peste haine mai groase, geci de piele și gen.
Și așa am putut să mă bucur de Peter Gabriel cântându-mi Red Rain printre căderi de apă.
Apoi, a doua zi, de Steven Tyer, cântându-mi „LIvin’ on the edge”:
…There’s something wrong with the world today .. (E ceva gresit cu lumea )
…Something wrong with our eyes … (E ceva greșit cu ochii noștri)
…We’re seeing things in a different way, and God knows it ain’t His … (Vedem lucrurile într-un fel diferit, și numai Dumnezeu știe că nu e al Lui )
Și așa, de la Londra la București, de la ploaie la Muji, și de la Shirley Bassey sau Pețer Gabriel la Steve Tyler, mă gândesc că iar am ajuns să trăim pe muchie de cuțit. Cuțitul istoriei erorilor și dezastrului (politic și spiritual) care ar putea înjunghia din nou, de data asta mortal, Civilizația și Libertatea noastră. Adică Civilizația (care fără Libertate nu se poate), sinonimă cu Occidentul creștin (nu altfel). Cine ar fi crezut în vara lui 2007 …
Vremurile s-au schimbat mai rapid și mai periculos decât credeam acum 14 ani. Ceva era, într-adevăr, și a rămas foarte greșit cu privirea multora. Dacă avem nevoie de vreo „mare resetare”, aceea sigur nu este cea plănuită de ONU, China-OMS, FEM, UE, Rusia sau frauduloasa nouă administrație americană, toate foarte woke („treze”) totuși adormite; foarte „verzi” totuși fără Dumnezeu, și de aceea mortale. (Uitați-l pe „creștinul” Putin; și ei tot pentru partea întunecată lucrează.)
Singura resetare bună ar fi ca mai mulți oameni să-și limpezească și reîntoarcă privirea-n sus, către Singurul lor Dumnezeu. Să îngenuncheze numai în fața Lui, nu a curcubeelor manufacturate, a secerilor, ciocanelor și altor stindarde ale depravării și degenerării umane. După atâta ploaie și ape tulburi, e timpul ca mai mulți oamen să-și amintească singurul curcubeu care contează de la Geneză și Potopul biblic încoace.
Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii ACIDmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici