Prietenilor mei de dreapta, care sunt de stânga
Unii prieteni declaraţi de dreapta mă enervează, periodic, printr-o idee vehiculată cu o încăpăţânare exemplară. Se enervează şi ei când le spun că e o inepţie de stânga, pe care ar trebui s-o abandoneze. Le e foarte greu s-o facă, însă, sub bombardamentul public, academico-mediatic, prin care stânga, iată, reuşeşte să îşi impună, de prea multă vreme, iluzia “superiorităţii morale”. Inclusiv printr-un truc, ce-i drept, genial. Îşi proclamă superioritate morală susţinând echivalenţa morală, cu următorul discurs: “sunteţi la fel de răi ca şi noi, deci noi suntem mai buni.” Concret, e vorba de dictatură. Dictatura de dreapta.
“Există dictatură de stânga, cu ororile caracteristice, dar există şi dictatură de dreapta, cu ororile caracteristice. Noi avem comunismul, voi aveţi fascismul şi nazismul, extrema stângă, extrema dreaptă, până aici suntem la fel. Ne-am lămurit, între timp, că dictatura e o greşeală. Dar noi, stânga, am greşit cu cele mai bune intenţii, dorind binele general, egalitate între oameni. În timp ce voi, dreapta, aţi greşit cu cele mai rele intenţii, promovând exploatarea omului de către om, cuceriri teritoriale, rasism, lagăre de exterminare. Prin urmare, suntem mai buni, cu toate greşelile noastre. Punct.”
Încearcă dreapta să spună ceva, să-şi argumenteze moral opţiunile, vine imediat replica: “Fascism, nazism. Ciocu’ mic.” Şi gata, abandon: “Au dreptate, am avut şi noi dictaturile noastre, de dreapta, monştrii nostri.” Să ne dăm mâna, să ne întâlnim la centru, să negociem. Adică, să cedăm. Un enorm complex de vinovăţie, indus şi speculat magistral de stânga. Problema e că stânga n-are dreptate. Echivalenţa morală nu se poate face. Complexul de vinovăţie n-are de ce să existe.
Edificiul se dărâmă printr-o frază scurtă. După mai bine de un secol de propagandă, de bombardament public, academico-mediatic, e însă o frază foarte greu de acceptat de unii dintre prietenii mei declaraţi de dreapta. Care îi dau instantaneu replica raţională, ponderată, argumentată, care i se cuvine. Astfel:
– Prietene, dictatură de dreapta n-are cum să existe.
– Eşti idiot.
– Nu, n-are cum să…
– Taci! Ne-aude dracu’ cineva şi ne facem de rahat. Încetează.
– Da’ lasă-mă să-ţi…
– Mai pune şi tu mâna pe o carte. Gata.
Şi gata. De fapt, asta mă enervează. Refuzul de-a asculta şi explicaţia. Personal, cred că nu e bine să te aliniezi la o linie politică dacă nu ştii ce înseamnă. Şi nu cred că e bine să susţii o poziţie pe care nu o cunoşti. De aceea, citind, totuși, niște cărţi, am scris un text despre ce înseamnă dictatură, dreapta şi stânga. Va invit să-l citiţi, inclusiv lista de autori de la final (da, toţi au scris, gen). E un text pe care îl consider util. Nu de alta, dar adevărul are şi marele avantaj că e adevărat. Iar stânga şi dreapta nu sunt echivalente, nici măcar nu seamănă, pe ici, pe colo, fiindcă n-au cum. Sunteţi, evident, liberi să nu fiţi de acord. Un singur lucru nu mai puteţi spune: că n-aţi ştiut. Lectură plăcută!
Fascismul
În vara lui 1902, un tânăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gât un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini, provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia, o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiune populară.
Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. Îi crește spectaculos tirajul. La un banchet dat de socialiști în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe al Italiei în anii ‘60). Interesant. Nu dreapta l-a botezat “Il Duce,” simbol al fascismului, ci stânga, dacă putem fi de acord că socialiştii sunt de stânga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, pentru vederile lui considerate “prea radicale,” Mussolini e expulzat. Pleacă, spunând: “sunt şi rămân socialist”. Se ţine de cuvânt. Creează mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de “internaţionalismul” sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti).
După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămâne un adversar înfocat al comunismului, refuzând tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele “de eliberare,” care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist). Intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, ca lider al Republicii Sociale Italiene, pe când încerca să fugă în Elveţia. A fost de stânga sau de dreapta?
Nazismul
Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la “naţional-socialism”. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani,” cu care Adolf Hitler a venit la putere, prin alegeri, în 1933. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvânt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist,” a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sângelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. Național-socialiștii au naționalizat, evident, și ei economia, după un model interesant: “nu e nevoie să naționalizăm compania, e suficient să naționalizăm directorii”. Patronii să facă bine să nu se opună, daca le place să respire.
Hitler a fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunând că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarând că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sunt mai degrabă tactice decât ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Hitler a invadat Polonia simultan cu Stalin, împărțindu-si prada în bună tovărășie. La intrarea in Paris, comuniștii francezi i-au primit frățește, entuziast, pe camarazii naziști germani.
Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rând rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legătură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi de nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sârbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului,” identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască,” se regăsesc la Hitler.
În notele pregătitoare pentru “Anti-Dühring,” Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sunt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate.” Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia.” În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere.” Totalitarismul are plural?
Feluri de politică
Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de când lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, marea excepție în istoria omenirii, de cealaltă, controlul statului asupra individului, invocând “binele public”. Sunt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Când etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcând distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung până acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există, aşadar, în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, până la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.
De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici vine, invariabil, replica stângii: “Adică fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, cultivată şi răspândită cu grijă de stânga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pământ duce la paradis.
Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more,” foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemenea, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducându-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stângă si ce e extrema dreaptă?
Praf în ochi
În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism,” vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Barack Hussein Obama, America încă n-a devenit socialistă dar, la americani ca şi la britanici, “liberal” a ajuns să însemne de stânga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului în absolut toate domeniile.
Adică, etatism. Adică, socialism. Prima etapă, obligatorie, spre comunism. Socialismul este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent câţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei,” conform “Manifestului Partidului Comunist,” Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.
Formula dictaturii
Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii. Care e individuală, la purtător. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sunt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declașează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămân în criză şi nu pot ieşi. De aceea, declară aberația drept “noua normalitate”.
Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia, lenea, spaima şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala,” o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, Occidentul etc. Inclusiv “inamici invizibili,” pe care doar “despoți luminați” îi pot învinge. Gen “teroriști,” molime etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistați” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sunt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întâmplă să fie şi ale stângii.
Libertatea nu e de stânga – căci nu vine de la stat
Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, Libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că Libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricând. De aceea, odată câştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrângerii, a puterii exercitate arbitrar.
Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Domnia Legii (prin care statul e primul supus al legii), deci egalitate în faţa legii, adică egalitate în drepturi, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stânga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, la libertate, la proprietate. În varianta americană, din Declaratia de Independență: la viață, la libertate (care nu poate exista fără proprietate) și la căutarea fericirii. Ne naştem cu ele, de la bunul Dumnezeu, nu le primim de la stat.
Democraţie descentralizată, cât mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite mici, suficiente cât să susţină statul minimal: există o limită, clară, dincolo de care impozitele nu mai sunt contribuţie la binele comun, ci confiscare, jaf legalizat. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes, în asociere liberă. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stânga. Este egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamânii celorlalți”.
Ce culoare are dictatura?
Politica de stânga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, medicii și profesorii nu-şi pot face datoria faţă de popor decât la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfârşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stângii, ar fi “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.
Totuşi, mai bine să fie totul la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decât rău. Bunaoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu omenesc e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luând din buzunarul altuia, e furt”.
Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură?” Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Când dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stânga. Dacă stânga renunţă la etatism, sub presiune conservatoare (liberală), nu mai e stânga. Unde, când? Etatismul are în el sămânţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.
Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Claire Berlinski, Oriana Fallaci, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-François Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Thomas Sowell, Margaret Thatcher, George Watson, Oscar Wilde, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.
Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii ACIDmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici