Amintiri din alt secol
La începutul anilor ’90 eram studentă. Pașaport aveam, dar nu-l folosisem încă. Era primul meu pașaport, pentru care am stat o zi întreagă la coadă, după Revoluție. În timpul dictaturii comuniste, numai „aleșii” Partidului Unic Comunist aveau pașapoarte individuale și permisiunea (ministerului de interne și de externe) de a călători în țări occidentale. Noi, supușii „centralismului democratic”- citiți marxism – făceam turism numai în țările socialiste, în grup, cu pașapoarte colective. Regimul comunist avea grijă să ne salveze de Lumea Liberă, capitalistă, și de libertate în general. La fel cum în 2020, sub pretextul Covid, au reușit să salveze, în sfârșit, și Occidentul de libertate.
În septembrie 1992 fratele meu plecase să lucreze la Londra, la radio BBC, unde ajunsese printr-un concurs crâncen (câteva sute de candidați pe două locuri). Nu, nu era ruda sau protejatul nimănui important; nu era nici ofițer „acoperit” sau turnător ca majoritatea lucrătorilor din presa română de peste hotare; era doar talentat. El și răposatul Dan Goanță au ajuns atunci și așa să lucreze la Londra. La câteva zile după ce a ajuns, m-a sunat:
– Sora mea, trebuie să vii aici. E…
Un an întreg am strâns bani pentru biletul de avion. Cine câștiga atunci o sută de dolari americani pe lună era bine. Biletul TAROM pentru Londra costa opt sute; cu reducere pentru studenți a fost șase sute.
Am decolat spre Londra la începutul lui decembrie, spre seară. La București coborâse întunericul. Total. Luxten încă nu avea contract cu primăria pentru iluminarea publică a capitalei. Când veneam noaptea de la petrecerile studențești, mergeam pe mijlocul străzii ca să nu ne rupem gâtul. Știu, cei tineri nu înțeleg.
Aeroportul Otopeni arăta că o autogară de provincie, murdară, cu zloată pe jos, cu un singur terminal și zece porți. Avionul era Boeing 737. Lux! Până atunci zburasem numai pe curse interne, cu rusescul AN24, un fel de autobuz cu aripi care făcea zgomot îngrozitor și aveai senzația că se dezsurubeaza în zbor, dar avea avantajul că, dacă i se opreau motoarele, plana o vreme, destul cât să aterizăm forțat pe vreun tăpșan-așa ne-a încurajat pilotul cu care am zburat prima prima dată spre Cluj, după ce băuse o vodcă la masa de lângă noi, în barul aeroportului Băneasa.
După decolare m-am uitam pe geam încercând să disting ceva la sol. Nimic. Beznă totală. Așa a continuat zborul pe deasupra României, ca printr-o gaură neagră, până am trecut de granița cu Ungaria. Atunci am început să zăresc lumini la sol. Mi-am aprins o țigară – aveam loc la fumători; da, se fuma în avion, ce vremuri … Am băut o zeamă de cafea și m-am apucat să citesc ziarele englezești puse la dispoziție de TAROM.
Deși zburam prima dată spre Vest, direct spre orașul la care visasem în copilărie când îi citeam pe Galsworthy sau Dickens, nu simțeam nicio emoție. Nu realizam, încă, ce mi se-ntâmplă. Am continuat să citesc Daily-Something, nu mai știu care din ele.
Două ore și jumătate mai târziu, stewardezele au început să ne distribuie niște cartonașe de completat cu numele, locul, durata și scopul vizitei. Nu eram cetățean UE, trebuia să-l completez pentru controlul de frontieră. Cam tot atunci comandantul ne-a anunțat ca începem coborârea pentru aterizare. Am luat cartonașul cu gândul de a-l completa, dar, ghinion, m-am uitat întâi pe geam. N-am mai completat nimic. Am rămas cu nasul lipit de geam, zgâindu-mă ca fetița cu chibriturile la vitrina cu păpuși pe care nu le avusese niciodată.
Londra, first contact
Sub mine se întindea o mare de LUMINI! Ăsta a fost primul meu contact cu Londra, din avion. O mare de lumini de toate culorile, cât vezi cu ochii, la picioarele mele. Cât a durat coborârea și până la aterizare așa am rămas. Cu nasul lipit de geam.
Îmi aduc aminte ca acum. Era senin și am survolat Londra 30-40 de minute, pentru că ajunsesem prea devreme și nu aveam permisiunea de aterizare. Am recunoscut Big Ben, Palatul Westiminster (clădirea parlamentului), Tower Bridge, pe care le știam din fotografii. Se vedeau mai frumos decât ziua, splendid iluminate. Cu 3 ore înainte decolasem dintr-o gaură neagră.
Avionul a parcat la poarta 50 și ceva, după ce ne-a plimbat pe Heathrow vreo 15 de minute, printre avioane de toate felurile, unele mari, de care nu mai văzusem, Boeinguri 747, Airbusuri 330, 340, whatever. La un moment am trecut pe lângă poarta nr 82. Aeroportul Otopeni avea 10 porți.
După ce am coborât din avion, am mers până m-am plictisit prin aeroport, spre bagaje, însă ghidată corect de afișe și sageti – sunt buni englezii la orientarea turiștilor. Ajung la ieșire și dau cu ochii de frate-meu pe care nu-l mai văzusem de un an. I-am sărit de gât și i-am spus ca un copil tâmpit:
– Are 82 de porți aeroportul asta! Mare rău!
A râs:
–Are mai multe sor’meo; ăsta e doar un terminal din patru. (la începutul anilor 90 Heathrow avea doar patru terminale)
Am coborât la metrou direct din aeroport. Wow! În București n-avem nici acum metrou până la aeroport.
După trei sferturi de oră am ieșit la suprafață, în Oxford Circus, și am luat-o pe jos spre hotelul-pensiune de lângă British Museum, unde urma să stau în următoarele două săptămâni. Apartamentul fratelui meu avea 45 de metri pătrați cu totul, n-aveam loc toți trei-eu, el, soția.
Lumina, muzică și vânt de libertate
În primele trei zile n-am prea vorbit; cei care mă cunosc își imaginează mai greu, sunt vorbăreață. Aveam prea multe de văzut, procesat și memorat.
Doamne, ce de lumini pe străzi! Ce curat! Ploua din când în când, dar nu mi-am lustruit pantofii niciodată. La București ar fi fost praf în zece minute, de la noroaie. Ce aer curat și ce mirosuri plăcute! Parfum, arome de prăjituri, și ce de magazine … La București mirosurile dominante ale străzii erau cel de canal înfundat, de gunoi și de șobolan mort.
Am umblat pe jos, prin Londra, două săptămâni, până am făcut la propriu gaură în talpa pantofilor. Bani de taxi nu aveam, iar de metrou nu abuzam – aveam doi lei studențești în buzunar. Dar eram atât de fericită …
Pe străzi puhoi de lume, atmosferă, lumini și muzică de Crăciun. Atunci nu era incorect politic.
Mi-a luat câteva zile să mă obișnuiesc să circul pe partea greșită a străzii și să mă feresc de mașinile care veneau din cealaltă direcție. Dar oamenii erau foarte săritori. Dacă mă uitam mai mult de un minut la harta turistică – au hărți excelente englezii, jos pălăria -, era imposibil să nu se apropie de mine un londonez: „Are you lost, miss? You need directions, some help?”
N-aveam nevoie de nimic. Nici de mâncare, nici de somn. Nu-mi păsa că aveam bani puțini și locuiam într-o cameră de 8 metri pătrați cu baia comună pe hol. Toate stelele din lume, ale oricăruia dintre hotelurile luxoase în care am locuit când m-am făcut mare, nu valorează cât camera și vacanța aia! Eram liberă să circul prin lume! Eram la Londra, la care până atunci doar visasem!
The Mall, Oxford Sttret, Regent Street, Bond Street, Piccadilly, Buckingham, Park Lane, Hyde Park, Regent’s Park, St James Park, The City, The Strand, Covent Garden, Leicester Square, Trafalgar Square, National Gallery, Westminster Abbey, Westminster Palace, St. Paul’s, House of Commons, Tate Gallery, Victoria&Albert Museum, Madame Tussauds, London Tower, Tower Bridge, etc.
Pe toate le-am bătut cu picioarele până mi le-am rupt. Dar aș fi mers și-n mâini dacă trebuia. M-am dat cu vaporașul pe Tamisa până la Greenwhich. M-am învinețit de frig, dar n-a contat. Am dat 25 de lire sterline ca să-l văd pe Sting la Royal Albert Hall! Am mâncat trei zile iaurt și câte o bară Snikers, cu bucurie, ca să-mi iau biletul. Oh, boy, freedom in London, what a feeling!
După primele trei zile am reînceput să vorbesc. Cu toată lumea. Pe stradă, la hotel, oriunde, de dimineață până seară. Voiam să aflu tot, să memorez tot. N-am aflat, evident, nici a suta parte din ce știu acum despre Anglia și capitala ei. Ce ai de văzut, de făcut, de aflat acolo nu se termină niciodată. Who’s tired of London îs tired of life, indeed. Dar ce știam eu atunci … De unde veneam eu, la cât nu știam la douăzeci și un pic de ani, era oricum prea mult.
La un moment dat, pe o străduță de lângă Russel Square, se pregăteau unii să filmeze ceva. Încă o dublă. Era acest cântec (1985) într-o nouă versiune:
Mă uit mai bine. Shakin Stevens?! Yup, chiar el, cu câțiva ani și câteva kilograme în plus, cu un cor de babes, una și una. Firește că el era – mi-am adus aminte unde mă aflam.
Dreaming of a White Christimas
La Londra n-am mai fost de câțiva ani. Nu-mi mai vine. Atmosfera și felicitările de Crăciun – deja incorect politic – se găseau mai greu de pe la jumătatea anilor 2000. Crăciunul era mai mult shopping, alcool, drog și „season greetings”, numa’ bine ca să nu ofenseze sensibilitățile multicuturale. Cam asta mai rămăsese din vântul de Libertate de altă dată, care prin 2012 se transformase deja in briza tiraniei multikulti, veganiste, animaliste, naturiste, LGYBiste. Neocomunism, da.
Mai nou suflă tare wokaismul și covidismul. Instalate, culmea, pe mâna guvernărilor „conservatoare”, competent ajutate de noii comuniști, printre care experții-vedetă ai tehnocrației Covid. În 2020, la Londra, unde zăpada e la fel de rară ca în California, mă îndoiesc că „Dreaming of a White Christmas” se mai poate difuza la radio. E rasist., zăpada fiind albă. Astă vară, wokăiștii „antirasiști” au vandalizat statuia „rasistului” Winston Churchill, cea din fața clădirii Parlamentului. În toamnă au reluat.
Cât despre Crăciunul 2020, la fel ca de Paște, londonezii sunt în regim de arest la domiciliu – „tier 4” i-a spus guvernul lui Boris. Mai ceva ca la București. Stau acasă, vizitele sunt interzise. Nu, nu servește la nimic, nu salvează nicio viață, nu oprește nicio pandemie, nu păzește pe nimeni de Covid, ci doar de libertate și de marile sărbători creștine. Comunismul este, de la origini și prin deifnitie, antiliberal, anticapitalist și anticreștin. În Marea Britanie a devenit și conservator.
De asta nu mai vreau la Londra de ani buni. Prefer amintirea Crăciunurilor și Libertății de altădată. Care sper că vor mai fi. Poate in generația următoare, dacă tinerii vor reînvăța să le prețuiască și apere. Vor învăța, pentru că nu vor avea încotro. Vor învăța Libertatea, the hard way, prin lipsa ei. Pentru că așa-i omul, nu prețuiește ce are decât când nu mai are.
Ronald Reagan avea dreptate: libertatea e fragilă, e un miracol, și nu e niciodată la mai mult de o generație distanță de extincție. Nu se transmite prin sânge. Pentru ea are de luptat fiecare generație.
Crăciun fericit și nu uitați să credeți în Miracole!
Prima parte aici