Era la sfârșitul lui ianuarie 2020, la Paris. Luna când începea nebunia Covid în Occident, și orașul era plin de chinezi (în caz că vă întrebați de ce atâția morți acolo, printre alte cauze demografice și geografice).

Avusesem o primă jumătate de zi grea. Mă trezisem la 6:30 pentru că la 9 trebuia să fiu la o discuție de câteva ore, cu niște domni serioși cu treburi serioase. Sala de conferințe era relativ aproape, tot în Neuilly-sur-Seine unde era hotelul meu, dar știți, femeie, spălat, aranjat perișor, rujat, îmbrăcat la patru ace, chic dar adecvat contextului serios. Plus micul dejun pe care e păcat să-l ratezi când ești la Paris, mai ales dacă e inclus în prețul camerei; brânzeturi, dulcețuri, fructe, patiserii și pâine, toate delicioase…. Și o țigară la cafea, la mesele de afară, pentru că înăuntru nu se mai poate ….

Pe la ora două am terminat discuțiile serioase cu partenerii americani, și prânzul informal,  dar frugal – No, gents, I’m not on a diet, not when I’m in Paris, but I’ve eaten too much this morning, because that’s what happens to me when I wake up too early from my beauty sleep, it’s your fault, we could have met later (Tr: Nu domnilor, nu sunt la dietă, nu la Paris, dar am mâncat prea mult dimineață, așa mi se întâmplă când mă trezesc prea devreme din somnul de frumusețe, e vina dumneavoastră, puteați pune întâlnirea mai târziu.)

Aș fi putut să mă arunc într-un taxi, să merg la hotel, să mă schimb (mai ales încălțămintea) cu ceva mai comod, și apoi să bat orașul. Dar era atât de frumos afară, soare, nu prea frig … Plus, stătusem prea mult pe diverse scaune. Așa că mi-am luat picioarele la spinare spre Arcul de Triumf. Da, niște kilometri buni. Dar ce plăcere mai mare decât să te plimbi pe vreme frumoasă prin cartiere frumoase, într-unul din cele mai frumoase orașe din lume?

Am greșit puțin. Ce-o fi fost în capul meu? Mi-am supraestimat rezistența la suferință în numele eleganței, respectiv capacitatea de a mai face kilometri pe jos pe tocuri de 8 cm fără să mă doară până-n creier picioarele, chiar dacă botinele erau moi, din antilopă, iar tocul drept și stabil. În principiu, erau ele comode (nu doar elegante), dar numai în principiu, fiindcă eu nu mai am douazeci de ani, iar tocuri nu mai port de peste zece, decât cel mult la friptură.

Instrumentele torturii

După o vreme, când tocmai se vedea în toată splendoarea lui Arcul de Triumf (la vreun kilometru și ceva, să zic), îmi venea deja să plâng de durere. Dar tot nu m-aș fi întors să-mi schimb încălțările. Deși foarte chinuită, mă țineam demnă și tot înainte, ca măgarul după morcov.

M-am oprit la un semafor roșu. Parcă statul în picioare era mai dureros decât mersul și asfaltul mai dușmănos că niciodată. De ce nu m-am dus eu întâi la hotel să-mi pun botinele fără toc? Tot negre, tot de antilopă, dar cu talpă moaaaaleeee! Masochisto! Fraiero! O să-ți cadă picioarele și-o să mergi în mâini zilele următoare! N-o să-mi cadă. Le oblojesc la noapte. Taci și suferă, ești la Paris, e frumos afară, cască ochii, bucură-te! Trece, toate trec. Cam asta-mi vâjâia prin cap.

Pe malul celălalt al bulevardului, lângă semafor, trei bărbați tomnatici, undeva între 50 și 60 de ani, îmbrăcați casual dar bine, stăteau de vorbă. Păreau din cartier (al naibii, ce prețuri au apartamentele acolo, uf). Unul fuma. Larg bulevardul, lung intervalul dintre roșu și verde. Aș fi fumat și eu, dar nu se făcea, femeie, să fumez pe drum, trebuia să sprijin ceva, un zid, un scaun.

Și cum stăteam eu așteptând verdele, văicărindu-mă în gând, domnii începuseră să se uite la mine. Nu, nu obraznic, doar insistent. Am crezut că stă să mă fure sau atace careva (era sezon de proteste), că îmi atârnă ceva, că mi-a căzut ceva din poșetă, că oi avea ceva-n păr, ceva pe pantalorii de stofă neagră, pe vizonul închis la culoare, niște frișcă de la cafeaua pe care o băusem la ultima oprire (fiindcă altfel aș fi sucombat de durere de picioare) sau așa ceva. M-am uitat rapid în jur, la mine, mi-am strecurat mâna prin plete, m-am uitat pe jos … Nu, eram în regulă. În fine, cine știe, poate mi se pare, poate se uită la altcineva în direcția mea.

S-a făcut verde, în sfârșit, și am traversat, tot demnă, deși călcând pe cuie adânc înfipte-n tălpi și-n suflet. Când am ajuns în dreptul celor trei domni, unul dintre ei, cu un zâmbet extrem de larg, a făcut un pas în direcția mea, aplecându-se puțin ca să mă privească  direct în ochelarii de soare (era mai înalt decât mine). Clar voia să-mi spună ceva. Și mi-a spus, voios, dar imperativ:

– Souriez, madame!! (Tr: Zâmbiți doamnă!)

M-am blocat o secundă. Apoi mi-am dat seama ce voia să spună: fața mea era cu siguranță încruntată, dacă nu chinuită. M-a bușit râsul, nu zâmbetul.

– C’est ca! Maintenant vous êtes vraiment belle! (Tr:Asta e! Acum sunteți chiar frumoasă)

Și a făcut un gest aprobator, gen OK, la fel ca ceilalți doi.

– Oui, mais j’ai un mal au pieds … (Tr: Da, dar mă dor atât de tare picioarele)

– Pas d’excuses, madame, ‘y a pas d’excuses! (Fără scuze, doamnă, nu există scuze)

– Vrai! `Merci messieurs! (Adevarat! Multumesc domnilor!)

I-am lăsat zâmbind mulțumiți și am plecat zâmbind cu gura până la urechi. Parcă nici picioarele nu mă mai chinuiau așa tare. Ce-nseamnă un zâmbet și un compliment plasat cu voioșie! Carevasazică mai există domni galanți, mi-am spus. N-au murit toți înainte de a mă naște eu și nu s-au stricat toți de la invazia multiculturală, genderistă și de la progresul neocomunismului. Adevărul e că dacă nici la Paris, cu atâția fustangii, atunci unde?

Sigur că după ce am ajuns dans Les jardins de Tuilleries, am zăcut acolo, zdrobită , la Café des Marronniers la soare – doamne, ce zi frumoasă am prins! – cel puțin o oră, trăgând de un latte, o prăji, o apă și câteva țigări, cu căştile-n urechi și picioarele întinse pe un scaun, ca să mă recuperez cât să pot păși spre un taxi. Să fiu cinstită, aș fi stat oricum o vreme, pentru că era o după amiază splendidă. Și am continuat să zâmbesc, ceea ce mi-a luat din toate durerile, de toate felurile, nu numai din cea de picioare.

Deci zâmbiți doamnelor, domnișoarelor și domnilor! La orice vârstă și mai ales când aveți cele mai puține motive. Zâmbetul rămâne cea mai sănătoasă mască.

Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii Acidmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!

Donează aici