Prima parte

A doua parte

Despre știință

Gândirea mea este formată pentru cercetare atât de tatăl meu, care a fost cercetător în fizică cuantică,cât şi de tehnicile de predare învățare din Canada, care diferă de cele din România.

Ne place să vorbim despre „Ştiință”, cu mult orgoliu şi cu nestrămutată încredere. Dar „Ştiința” nu este o entitate omnipotentă şi omniscientă, e o confuzie de tip gnoză aici. Dimpotrivă, în ştiință, căutarea perpetuă, „dizidența” chiar, „think outside the box„, sunt mult mai folositoare. Cum ar fi dacă toată lumea ar gândi la fel, ar formula aceleaşi ipoteze şi ar obține aceleaşi rezultate?

„Ştiința” noastră omenească nu este un eşafodaj de granit, ci mai degrabă o construcție perpetuu provizorie. Uneori trebuie să mai dărâmăm şi să reconstruim, căci am construit strâmb. Cu cât mai mulți cercetatori îşi pun capul la contribuție, cu atât mai bine. Fără experimente care necesită timp şi dezbateri (de bună credință), nu s-a făcut nimic.

Putem spune ca o anumită ipoteză nu este suficient explorată, că pentru confirmarea sau infirmarea ei mai trebuie sa studiem, mai trebuie timp, experimente în laborator, sau date statistice şi voluntari pentru studiile de fază II sau III, dar nu putem respinge unele corelații doar pentru că nu le ințelegem deloc sau, şi mai rău, pentru că pur şi simplu nu vrem să fie aşa.

Vaccin sau medicament: riscurile acceptabile

După cum am mai spus, nu resping în mod aprioric vaccinurile. Nu despre simplistele clasificări în „vaccinişti” şi anti-vaccinişti este vorba acum.

Dar ca să înțelegem mai bine despre ce vorbim, propun să începem cu o întrebare simplă: care este diferența dintre un vaccin si un medicament? Cred că prima și cea mai importantă diferență este aceea că un medicament este destinat oamenilor care au o boală, în timp ce un vaccin este destinat oamenilor sănătoşi.

Astfel, dacă în cazul unui medicament (pentru că pacientul suferă, are nişte simptome care îl deranjează şi îi ingreuneaza viața mai mult sau mai putin) se face o estimare beneficiu/risc – fie vorba intre noi, puțini medici mai sunt in stare să coreleze datele pacientului astfel -, în cazul unui vaccin ne aflăm intr-un demers preventiv în care nu ne adresăm unor oameni deja bolnavi.

Prin urmare, acceptabilitatea riscului diferă. Exigența în termeni de securitate este sau ar trebui să fie mult mai strictă în cazul unui vaccin, pentru simplul motiv ca acesta va fi inoculat unor persoane sănătoase. Care nu îşi doresc să devină bolnave.

Cum funcționează vaccinurile

Care este principiul după care funcționează vaccinurile (să le spunem) „clasice”? Se încearcă, practic,  imitarea procesului de imunizare naturală. Ele sunt concepute ca să antreneze organismul, să îl pregatească pentru momentul în care se va întâlni cu agentul patogen „în libertate” („in the wild”), aflat în formă maximă, întreg-întreguț (nu vorbim numai de viruşi, sau virusuri, cum a decis Academia Română că trebuie să spunem). Mai precis, aşteptăm de la un vaccin să echipeze cu anticorpii specifici organismul viu în care îl inoculăm.

Pentru că ne interesează să înțelegem generația aceasta nouă de „vaccinuri” contra virusului-vedetă [SARS-Cov2], voi scurta puțin explicația și nu voi scrie decât despre vaccinurile antivirale.

Există vaccinuri clasice care injecteaza un virus cu totul sau aproape cu totul. Respectiv un virus fie inactivat, fie atenuat – in cazul celor cu virus atenuat s-a înstăpânit termenul de vaccin cu virus „viu”.

Virusul poate fi inactivat printr-un tratament chimic (de exemplu, cu formaldehidă) sau printr-unul fizic (de exemplu, prin iradiere). De ce supunem virusul acestor „rele tratamente”? Pentru că avem interes ca el sa păstreze capacitatea de a produce un răspuns imun, adică imunogenitatea, dar sa piardă capacitatea de a produce boala. Totusi, s-a observat că aceste proceduri de inactivare scad imunogenitatea, ceea ce mai crează un inconvenient: necesită injectări repetate. (Există şi alte inconveniente, dar nu intru chiar în toate detaliile aici.)

Vaccinurile cu virus „viu” se obțin fie folosind o tulpina mutantă, pe care nu o putem avea intotdeauna în mod fericit şi natural, fie creând-o în laborator. De aceea, în general, se fac modificări genetice. Ce se doreşte a se procura? Un virus „amețit”, inoperant, incapabil de a se multiplica în condițiile oferite de organismul în care este injectat. Vaccinurile cu virus viu au, în general, o eficacitate mai mare decât cele cu virus atenuat, dar şi mai mult risc. Nu se fac niciodată femeilor însărcinate, de exemplu.

Există şi o altă generație de vaccinuri, apărute înainte de era COVID: cele cu proteină recombinantă, adică o proteină produsă în laborator prin modificări genetice ale unor celule (pot fi bacterii sau celule de proveniență vegetală sau animală).

Prin tehnologia ADN recombinant se produce pe scara largă şi insulina, pe culturi de colibacili (Escherichia coli).

Dar sa revenim la viruşii noştri. În cazul unui virus anvelopat (cum sunt coronavirusurile), proteina de suprafață (spike protein) este cea produsă în mod uzual, şi de la care se asteaptă declanşarea răspunsului imun. Vaccinul contra hepatitei B este făcut aşa. Se face şi pentru viruşi care au doar capsidă, nu şi anvelopă.

Virus cu anvelopă și virus fără anvelopă, doar cu capsidă

Vaccinuri anti-COVID.
Produse de laborator în competiție

China a realizat un vaccin „clasic”, Sinopharm,, cu virus inactivat. Sunt de fapt două vaccinuri chinezeşti care au fost autorizate de urgență, şi care s-ar afla, dupa criteriile lor, în faza III de studiu clinic.

Un vaccin interesant obținut prin transgeneză, şi despre care nu am auzit prea des vorbindu-se, este cel produs de Novavax. În acest caz s-a folosit tehnologia proteinelor recombinante, adică proteina Spike obținută controlat în celule carora li s-a adăugat gena care o codifică. Dar este o proteină FABRICATĂ DE CELULE ÎN LABORATOR, NU DIRECT ÎN ORGANISMUL VIU AL „BENEFICIARULUI”. De pe site-ul producatorului:

 

„Vaccinul Novavax folosește o versiune a proteinei spike fabricată în laborator. Proteinele spike sunt asamblate (învelite, dacă vreți) în particule minuscule numite „nanoparticule” care urmăresc să semene cu structura coronavirusului, dar nu se pot replica după injectare, deci nu pot produce boala.”

Sanofi-Pasteur are un proiect cu aceeaşi tehnologie.

O surpriză este Medicago, din Québec, care declară că se află in faza III de studii clinice cu un vaccin care mizează pe o altă proteină a virusului, şi anume proteina din capsidă. Gena capsidei virusului este transferată unor celule vegetale (ei lucreaza cu celule din plante). Se va obtine o capsidă goală, ((VLP – Virus-Like Particle), căci proteinele specifice capsidei se auto-asamblează. Accest vaccin este interesant din mai multe puncte de vedere. Nu le discut acum pe toate (acest text fiind destinat publicului larg), dar amintesc unul dintre ele, fiindcă are legătură cu mutațiile pe care toată lumea le evocă: proteina capsidei este mai puțin supusă mutațiilor decât proteina (spike) de pe suprafața anvelopei.

„Noua generație” a produselor de laborator
care aspiră la numele de vaccin

După cum ştim, ele NU propun injectarea unui virus atenuat sau inactivat, nici a unei proteine virale obtinute si multiplicate în laborator, ci injectarea intr-un organism viu a unui cod genetic viral. Ideea este ca celulele organismului injectat (adica ale dumneavoastră), sau mai bine zis, se speră ca numai o parte a lor să decodifice mesajul şi să producă ele însele proteina (spike în cazul actual).

Materialul genetic injectat poate fi ARN (acid ribonucleic) sau ADN (acid dezoxiribonucleic) care, ca să patrundă în celule, are nevoie de „un înveliş” cu rol de carrier [purtător, vehicul, transportator – engl.]. Este vorba de o nanoparticulă de grăsime (lipid bilayer) pentru cele cu ARNm, cum sunt Pfizer BioNTech sau Moderna, ori de un vector viral (un adenovirus, care este un virus cu ADN), în cazul AstraZeneca sau Sputnik V.

AstraZeneca, Johnson & Johnson şi Sputnik V (dezvoltat în Rusia de institutul de cercetare susținut de stat, Gamaleya Research Institute of Epidemiology and Microbiology), folosesc ADN recombinant în virus-vector (adenovirus).

De ce e folosit un virus ca vector? Dar mai ales care este tehnologia prin care materialul genetic al unui virus ca SARS-Cov2, care are ARN nu ADN, este integrat în genomul unui Adenovirus, care este un virus cu ADN? Se folosesc vectori virali pentru eficiența cu care ei livrează material genetic în celulele gazdei. Pentru capacitatea lor naturală de a vehicula material genetic.

Adenovirusurile, după cum o spune şi numele, sunt virusuri cu ADN şi sunt cele care în general provoacă „răcelile”, virozele nu prea rele, la schimbarea anotimpurilor. Ele sunt folosite demult în laborator ca virusuri-vector. O parte din genomul lor este scos, pentru a le face incapabile să mai provoace boala, şi le este adăugată gena de interes. În cazul corona, aceasta este gena care codifică mult discutata proteină spike.

Un pas important al tehnologiei de fabricație în laborator: cum se inserează ARN în ADN? Cu ajutorul unei enzime care este extrasă dintr-un retrovirus, cum e virusul HIV. Retrovirusul are în genom codul transcriptazei inverse, enzima prin care ARN-ul său (este un virus cu ARN), e transformat în ADN. Retrovirusurile „lucrează” integrându-se în ADN-ul celulelor pe care le infectează.

Prin urmare, într-o micuță eprubetă într-un laborator, se poate face această transcriere inversă, ARN în ADN. Din eprubeta noastră vom folosi un material genetic care nu există în natură în acest moment, o copie în forma ADN a genomului unui coronavirus, existentă natural doar în forma ARN. „Decupăm” gena de interes (gena care codifică proteina spike, de exemplu) din această versiune ADN creată în laborator a ARN-ului din coronavirus, şi o inserăm în ceea ce ne-a rămas din genomul ADN al adenovirusului.

Așadar, vehiculul prin care vrem să transportăm materialul genetic în celulele „beneficiarului” este un virus cu ADN recombinant. În cazul produselor Pfizer sau Moderna vehiculul este o nanoparticulă [o particulă de ordinul nanometrilor], realizată dintr-un dublu strat de grasime (care imită membrana celulară şi astfel aderă cu uşurință la aceasta), dar materialul genetic adăugat acestei nanoparticule este ARNm.

Denumirea (improprie) de „terapie genică” sau „genetică”

De ce este adesea numită această tehnologie (utilizată și în cazul „vaccinurilor” COVID-19) terapie genică? Pentru că dezvoltarea acestei ramuri a geneticii a luat amploare în ultimii ani, în ideea de a încerca schimbarea unor gene „bolnave” la copii născuți cu defecte genetice. Vectorii virali de tip adenovirus au fost primii utilizați în experimentele având ca scop tratarea bolilor genetice.

Dar in cazul numitei terapii genice sau genetice este vorba despre inserarea unei gene umane „reparate”, NU despre introducerea de material genetic viral. Prin urmare, termenul de „terapie genică” este impropriu folosit în cazul noilor noastre produse de laborator – asa-zisele vaccinuri anti-COVID19.

Aceste terapii genice nu sunt bine stăpânite, sunt inca in fază experimentala. Fara a intra in detalii de specialitate, voi spune totusi că locusul (poziția pe cromozom a unei anumite gene) unde se va insera ADN-ul fabricat în laborator, nu este uşor de setat, riscurile fiind semnificative. De exemplu, in loc de terapie, putem obține un cancer dacă vom deranja/activa o oncogenă (genă în general silențioasă, dar care, activată, produce cancer). Deci vom provoca mutageneză inserțională.

Deasemenea, scopul terapiilor genice ar fi ca gena „reparată” să se fixeze permanent în ADN-ul gazdei, spre deosebire de ceea ce facem acum, şi anume încercarea de a introduce ADN sau ARN viral, care cu siguranță nu vrem să se fixeze, să se perenizeze în genomul nostru.

Oricât „hei-rup” am vrea, nu putem să întoarcem pur şi simplu capul pentru a nu vedea pericolul inserării întâmplătoare a versiunii ADN fabricate în laborator a ARN-ului virusului nostru şi pericolul mutagenezei inserționale. Acest risc există, chiar dacă nu au fost adăugate voit enzimele care să cliveze ADN-ul gazdei, ca în cazul aşa-numitelor terapii genice. Iar de data aceasta, pericolul există cu un ADN complet străin.

Aceste abordări transgenice au multe limitări; menționez aici doar câteva: imunotoxicitatea (răspuns imun nescontat, produs de rămăşițele adenovirusului vector); inserția aleatorie; defectarea expresiei genelor endogene alăturate; activarea oncogenelor. Imunotoxicitatea poate duce chiar la răspunsuri inflamatorii sistemice fatale şi la autoimunitate.

Produsele de laborator
cu ARN în nanoparticule lipidice

1. Se tot vorbeşte despre faptul că un ARN nu se poate insera într-un ADN şi nici invers. Adevărat, nu o poate face.

Merită însă, mai ales având în vedere că se doreşte injectarea masivă a populațiilor, să luăm în considerare faptul că virusurile au un obicei bun pentru ele, prost pentru noi: se combină uşor între ele. Sigur, cele cu ARN cu cele cu ARN, şi cele cu ADN cu cele cu ADN. Din recombinarea genetică poate rezulta virus mai infecțios sau mai puțin infecțios decât virusurile inițiale. Nu ştim. Un exemplu de virus recombinant este faimosul virus gripal H1N1 – virusul „gripei spaniole” din 1918.

Probabilitatea ca una şi aceeaşi celulă să fie infectată de două sau chiar mai multe virusuri în acelaşi timp, este considerată mică, dar nu insignifiantă. Ce impact ar putea avea această potențială recombinare aleatorie asupra întregii populații? O probabilitate mică, s-a spus de 1 la 10 milioane sau chiar la 100 de milioane. Nu este însă de neglijat dacă injectăm sute de milioane (sau miliarde?) de oameni într-un timp atât de scurt, ceea ce este o premieră la nivel mondial.

Ce vor inventa companiile farmaceutice dacă apare un „model” nou acum, un virus recombinant, eventual cu infecțiozitate crescută, care apoi s-ar transmite şi ar acționa diferit în organismele deja injectate? Întrebări retorice.

2. Aceste produse cu ARNm intenționează să „păcălească” celule ale organismului injectat să fabrice proteine „modelate” după proteinele spike ale coronavirusului respectiv.

Este interesant de citit un studiu despre domeniile de tip prionic  din proteinele spike ale virusului nostru, care ar permite o mai mare afinitate la receptorii celulari ACE2:

„In prezent, lumea se lupta cu pandemia bolii COVID-19 cauzata de coronavirusul SARS-Cov-2. Domeniile de tip prion se pare că sunt critice pentru virulență și pentru dezvoltarea țintelor terapeutice. Cu toate acestea, domeniile asemănătoare prionilor din proteomul virusului nostru nu au fost analizate. Comparativ cu alți viruși, s-a observat o diferență izbitoare în distribuția domeniilor de tip prionic în proteina spike – a fost singurul coronavirus cu un domeniu de tip prionic găsit în domeniul de legare a receptorilor, din regiunea S1 a proteinei spike.”
SARS-CoV-2 Prion-Like Domains in Spike Proteins Enable Higher Affinity to ACE2

Riscul acestor domenii de tip prionic este luat în calcul de Dr. J. Bart Classen, într-un articol publicat pe 18 ianuarie 2021, în Microbiologie și Boli infecțioase, intitulat Vaccinurile COVID-19 pe baza de ARN si riscul bolii prionice.Există în acest articol remarca:

 

„Rezultatele indică faptul că produsul de laborator conținând ARNm (n.t. – codul pentru proteina spike) are secvențe specifice care pot cauza plierea defectuoasă a proteinelor TDP-43 și FUS (n.t. – proteine care controlează mai multe aspecte ale degradării ARNm), în formele lor patologice confirmate”.

Se știe că plierea proteinelor TDP-43 și FUS în configurații „toxice” provoacă scleroza laterală amiotrofică, (boala Lou Gehrig), demență frontoemporală, Alzheimer și alte boli neurologice degenerative. Bolile prionice sunt cumplite. Simptomele sunt asemănătoare accidentului vascular cerebral: dificultate de vorbire, confuzie, pierdere accentuată a funcției cognitive, mișcări haotice.

Prin urmare, imunologul J. Bart Classen avertizează că tehnologia ARNm folosită de Pfizer și Moderna ar putea deschide cutia Pandorei, creând potențiale mecanisme prea puțin înțelese. Acumularea în lizozomii celulari a prionilor duce la spargerea lor (mediu acid plin de enzime hidrolitice şi proteaze destinate degradării deşeurilor celulare), şi la lizarea celulei, acesta fiind mecanismul prin care apare encefalopatia spongiformă – „boala vacii nebune”, de care cred că toată lumea a auzit.

Cum să ceri în aceste condiții aşa-zisul „consimțământ informat” al bietului om chemat la injectare? Când cercetători cu experiență avertizează asupra unor fortuite şi neexplorate consecințe? Un eminent endocrinolog pe care am avut şansa să îl cunosc obişnuia să spună: „copii, nu uitați: primum non nocere”.

(va urma)

 

Dana Vedorini este biochimist cu specializare în farmacologie, absolventă a UQAM | Université du Québec à Montréal

Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii ACIDmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici