Deriva vest-europeană și noua geopolitică americană
Scriam după primul tur al alegerilor noastre prezidențiale 2024 că alegerea esențială pe care o va avea de făcut electoratul, dar mai ales grupul decidenților politici din statul român – spun „decidenți”, pentru că nu am convingerea că personajele din ce în ce mai dureros de caraghioase din funcții oficiale de decizie sînt cele care au puterea reală în România – este între alinierea cu Washington sau alinierea cu Bruxelles.
La cîteva luni distanță a devenit limpede pentru oricine – cu excepția „analiștilor” și „jurnaliștilor” plătiți să nu vadă sau ideologilor acerebrați -, că în momentul de față opțiunea Bruxelles este geopolitic nulă. Leadership-ul birocratic al UE este complet inept; Marea Britanie e în afara Uniunii și pe o pantă de dezagregare socială probabil fără precedent în istoria sa modernă; Germania e în pragul unei crize economice și în plină criză socio-politică; iar umflările în pene ale cocoșului galic mai impresionează doar găinile.
S-au făcut multe și bune analize, mult mai bune decît aș putea face eu, ale cauzelor acestei crize de irelevanță geopolitică a vestului european. Pe scurt, aș spune că este istoria unei bătăi de joc de propriul potențial, a aservirii intereselor popoarelor europene unor interese corupte și meschine ale clasei conducătoare politice si corporatiste, și a nebuniilor ideologice, diabolice și diabolic promovate (woke-ism, neo-comunism, ecologism, tehnocrație etc, în final, toate echivalente conceptual întru dispreț pentru ființa umană reală), tocmai pentru a masca un corupt și incompetent regim de guvernare etatist-corporatist cu apetențe tiranice.
Cel puțin 15 ani de astfel de guvernare incompetentă și /sau coruptă au condus la situația de irelevanță geopolitică actuală a marilor „puteri” vesteuropene.
În frunte cu Germania lui Merkel (de fapt dinainte), vestul european a ajuns să creadă propriul bullshit economic, respectiv descoperirea găinii cu ouă de aur în forma prosperității pe bază de datorie și ieftineală. Vorbim de resurse naturale importate – petrol si gaze de la ruși e cel mai proeminent exemplu. De muncă ieftină importată – în primă fază din estul european; în a doua fază, asigurată doar ipotetic prin imigrație extra-continentală necontrolată. De securitate ieftină importată – asigurată de presupusa umbrelă americană. De finanțe aparent ieftine importate – vezi marea bulă PNRR, în esență un gigantic și prost gestionat împrumut, din care devine din ce în ce mai probabil că, pe termen lung și la nivel colectiv, ne-am putea alege cu praful de pe tobă. De produse ieftine importate – din China, fie direct, fie prin externalizarea producției.
Externalizarea tuturor pilonilor prosperității, forței economice și militare s-a dovedit a fi o strategie idioată, care a fragilizat grav Europa. O realitate ce nu mai poate fi ascunsă prin mecanismele de cenzură atît de entuziast practicate în anii recenți – care de altfel par a se prăbuși spectaculos și rapid.
Crizele sau momentele de schimbare sistemică fac necruțător de vizibile fragilitățile. Asta e ce vedem în ultimele luni în arena geopolitică internațională.
Să aplaudăm faptul că administrația Trump renegociază sferele de influență de pe harta lumii, ignorînd emfatic Uniunea Europeană? Nu. Nu cred că e nimic de aplaudat aici, sau un motiv de jubilație pentru cetățenii Europei, deși e de înțeles că așa stau lucrurile. Pe cine poate impresiona sau amenința un competitor geopolitic fragil și inferior marilor „jucători” mondiali sub toate aspectele relevante: acces la resurse, capacități militare, producție industrială, coeziune identitară sau supremație tehnologică?
Lumea tocmai se renegociază și, pentru prima oară în sute de ani, vestul Europei asistă mai mult decît participă. Trist? Poate. Evitabil? Probabil. Adevărat? Cu siguranță. Ne place, nu ne place? Irelevant, din păcate.
Nimic din toate astea nu înseamnă că Europa e un loc unde e rău de trăit. Nu încă. În Europa încă se trăiește mai bine – chiar și în estul ei, slavă Domnului! – decît în cea mai mare parte a restului lumii. Dar a nega evidența decăderii geopolitice a vestului european sau gravele erori politico-administrative ale leadership-ului european din deceniile recente ar fi o inepție care ne poate costa în viitor mai mult decît aceste evidențe în sine.
România incotro?
Revenind la România și reluînd constatarea că deocamdată, geopolitic, opțiunea Bruxelles e de nejucat, ce implică asta? Din nou, cîteva lucruri sînt evidente:
1.Că ne place sau nu, relația geopolitică bilaterală cu SUA este mai importantă decît cea cu Uniunea Europeană, în timp ce relațiile financiare și economice cu țările Uniunii Europene – NU cu birocrația bruxelleză! – rămîn mai importante, cel puțin pe termen scurt și mediu.
Această dublă dinamică relațională complică lucrurile din perspectiva găsirii căilor optime de acțiune, care să asigure perspective decente pentru România. Statul român are nevoie, așadar, de resurse excepționale de competență, creativitate, pragmatism și curaj la nivelul deciziei politice statale.
2.Un eventual eșec al SUA în atingerea obiectivelor geopolitice imediate, cel puțin cele legate de Europa centrală și de est prin prisma rezolvării conflictului din Ucraina, crește riscul deteriorării raporturilor de putere dintre România și Rusia – nu mai vorbesc de relația cu Ucraina, pe care numai naivii sau propagandiștii o pot vedea ca limpede sau foarte bună în viitor. Pe de altă parte, un succes al SUA în această privință nu atrage automat avantaje geopolitice pentru România.
Multe depind esențialmente de relația bilaterală cu SUA, dar și de relațiile cu vecinii noștri de „Intermarium”, și de eventuala capacitate de acțiune diplomatică și geopolitică comună. Avem deci și sub acest aspect o situație teribil de complicată, plină de amenințări, dar și de oportunități. Prin urmare, si aici avem nevoie de excepționale resurse de competență, creativitate, pragmatism și curaj la nivel diplomatic.
3. În orice negocieri, ca să nu fii complet ridicol și ignorat, ai nevoie fie de forță, fie de reputație – ideal de ambele.
In cazul statului român, partea cu forța o putem lăsa la o parte – afară de cazul în care credem în tehnologia extraterestră de sub Bucegi sau alte fantezii ezoterice. Dar o reputație bună nu este imposibil de obținut pentru statele mici sau medii ca România, și nu este un atu lipsit de importanță. Istoria însăși a genezei și dezvoltării statului român modern este punctată de momente în care beneficii esențiale au fost obținute și obiective naționale majore au fost atinse mai ales datorită unei proiecții de reputație serioasă în arena internațională – agenții acestei proiecții fiind, după caz, diplomați, oameni politici, suverani sau oameni de cultură.
Ca atare, pentru a avea șanse de a se găsi într-o situație favorabilă la finalul actualelor negocieri și restructurări geopolitice mondiale, este esențial pentru România să proiecteze în exterior o imagine de structură statală serioasă, stabilă, pragmatică și capabilă de angajamente și loialități.
În raport cu cele trei puncte de mai sus, cum arată acum, concret situația statului român? Prost, dacă e să spunem abrupt adevărul. Pe scurt:
Guvernarea este încă pe mîna unor panglicari suspectați, pe bună dreptate, de ilegitimitate. Partidele arată tot mai mult ca filiere în cîmp politic ale diferitelor grupări din zona serviciilor (semi)secrete. Presa e aproape integral mercenară sau propagandistă (premiul pentru adîncul nopții minții merge spre farul propagandei scrise, G4Media, care, în februarie, a declarat SUA drept inamic al României, pentru că administratia Trump a tăiat banii de propagandă și vicepresedintele Vance a spus neplăcute). Iar eforturile diplomatice românești putem spera că există, dar ne e foarte greu să le observăm.
Concluzia? Niciuna. Doar o observație: așa stând lucrurile, o corectare a cursului actual de acțiune statală este evident și imperios necesară. Va putea noul președinte ales al României, care pare conștient de aceste realități, să o determine? Nu știm. Dar dacă evoluția pe termen scurt și mediu a României va fi favorabilă, probabil va fi cu mult ajutor de la Cel de sus – mai mult decât de la cei de sus.
__________________
Bogdan Iacob este istoric de artă și curator, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specializat în evoluția artei și a culturii recente. Formarea sa intelectuală include familiarizarea cu domeniile istoriei, istoriei artei, antropologiei culturale și dinamicii sistemelor complexe. Este profesor și conducător de doctorat la Universitatea de Artă și Design din Cluj. A curatoriat peste 50 de expoziții de artă contemporană românească, în instituții publice și private din România, Ungaria și Belgia. Este autor al mai multor cărți și studii de specialitate, printre care volumul ”The Coat of Many Colors. Essentialism versus Constructivism in Recent Definitions of Art”.
Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii Acidmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici