Versiunea în limba engleză aici
Așteptări realiste
Nu, Donald Trump nu e conservator (în sens american) nici liberal tradițional (de dreapta). Dar nu e nici Hitler, fascist, nazist, dictator, idiot sau toate celelalte etichete aberante pe care adversarii și media interne și internaționale i le-au atribuit.
Donald Trump e un personaj non-ideologic, tranzacțional, pragmatic și, evident, failibil ca orice om. Ca politician n-ar trebui nici iubit, nici urât, ci evaluat, aprobat sau criticat după fapte și rezultate.
Dacă aveam cetățenie americană, l-aș fi votat de 3 ori fără ezitare, dar și fără mari așteptări. Ca est-european, speranțele mele în ce-l privește rămân și mai rezervate, având în vedere istoria lui personală, lipsa de experiență politică, neînțelegerea diferențelor ideologice și culturale locale, dar mai ales ostilitatea, adversitățile și trădările de până acum, fără număr, inclusiv din partea propriului partid, propriilor colaboratori și propriei familii – și nu mă refer doar la ginerele Kushner, pe care continuă să-l cultive din motive neelucidate încă.
Totuși, prima mare așteptare pe care am avut-o de la președintele Trump a fost să demaște minciuna, degenerarea elitelor propriei țări, și să întrerupă marșul grotesc al Stângii americane – sinonimă cu „transformarea fundamentală” promisă de Obama în octombrie 2008, conform viselor marxiste ale tatălui său.
A doua mare așteptare, conformă cu propriile promisiuni electorale, ar fi fost să nu pornească niciun război extern.
În primul mandat, cel puțin până în martie 2020 – momentul declarării „pandemiei” Covid -, a raspuns rezonabil ambelor așteptări. Ce a urmat după martie 2020 este istorie în desfășurare și un Donald Trump mai greu de înțeles și mai imprevizibil decât în primii trei ani de președinție.
Iar pe mine, ca cetățean și locuitor al Europei de Est, mă interesează în primul rând strategia și politica internațională a administrației Trump2.
Nimic nu e întâmplător …
MAGA și pacea fără război
Make America Great Again nu este, așa cum cred mulți, o idee sau un slogan aparținând lui Donald Trump, campaniei sau strategilor lui, ci lui Ronald Reagan, care chiar a reușit să transforme sloganul în realitate.
Când a ajuns președintele Americii, Reagan, creștin (autentic) și conservator (în sens american), era deja un politician experimentat și pragmatic, și un negociator politic de anvergură și succes. Fusese ales de două ori consecutiv guvernator al Californiei (1967‑1975), stat greu, care când l-a preluat era dominat de instabilitate politică, socială și deficit bugetar mare. Reagan a făcut California din nou mare și bogată, restabilind legea și ordinea constituțională erodate de Stânga americană.
Apoi, în anii ‘80, ca președinte SUA ales de două ori cu largă majoritate, n-a reușit în tot ce și-a propus, dar a reușit să facă America „great again” pentru încă o generație.
Ca bonus, politica internațională a celor două administrații Reagan a ținut Iranul și alte războaie la respect. Și da, uneori a ordonat operațiuni militare peste graniță, dar de durata limitată și în condiții restrictive bine definite (vezi doctrina Weinberger 1984).
Dar poate că cea mai mare realizare a politicii lui interne și internaționale a fost că a câștigat Războiul Rece cu Rusia … fără război. Mai exact, a eliberat Europa de comunismul sovietic și a dărâmat URSS – lucru pentru care, personal, îi rămân profund recunoscătoare.
Cum a reușit? Pe foarte scurt: printr-o politică internă și externă bazată pe o strategie complexă, gândită și pusă în aplicare cu inteligență, coerență și persevereță timp de 8 ani. Dar și prin respect pentru propriul popor.
Reagan a înțeles că Europa, cu toate racilele ei, e primul și cel mai important aliat strategic, și că Rusia, indiferent cine o conduce, nu va fi prietena Americii niciodată, ci încă un adversar hegemonic. Reagan înțelegea (mai bine decât cei mai mulți politicieni vestici) și pericolul comunist în sens larg – care include orice variantă a Stângii politice.
Chiar și așa, marile victorii au venit și i-au fost recunoscute după ce și-a finalizat ultimul mandat. Reagan a lucrat și gândit întotdeauna pe termen lung. Numai asa a fost posibil ca strategia lui să mai ofere decenii de viața Civilizatiei si Lumii libere, adică Vestului creștin al lumii.
MAGA 2.0 și alt secol
Donald Trump a fost și rămâne un mare admirator al lui Ronald Reagan, dar nu e Ronald Reagan. Si secolul e diferit.
Lui Donald Trump i-au lipsit de la bun început (2015, când s-a lansat în cursa electorală) experiența și înțelegerile politice și culturale pe care Reagan le avea la un nivel excepțional. I-au lipsit viziunea strategică și echipa potrivită (loială și profesionistă) cu care s-o pună în practică. Nu în ultimul rând, îi lipsesc răbdarea și modestia pe care Reagan le avea din plin și care l-au ajutat să-și calibreze mai bine vorbele în acord cu faptele.
În plus, observându-i unele acțiuni și reacții mai recente, mă întreb cât de creștin este Donald Trump, pentru că Ronald Reagan a fost până la moarte, și nimic nu întâmplător …
Toate aceste diferențe și faptul că secolul e diferit față de precedentul mă fac relativ sceptică referitor la capacitatea administrației Trump2 de a readuce America pe calea propriei constituții, respectiv a vieții, libertății și căutării fericirii originare – creștine, da.
Cu atât mai sceptică rămân cu privire la probabilitatea ca administrația Trump2 să determine o reformă similară europeană – altfel spus, să „salveze” Civilizația. Salvarea poate fi doar creștină, de la Dumnezeu. După cum suveranitatea rămâne în sarcina fiecărei societăți.
Prin urmare, așteptările mele pozitive de la administrația Trump2 rămân rezervate.
Totuși, Donald Trump are acum mai multă putere decât a avut în primul mandat, și mai multă decât a avut Ronald Reagan sau, probabil, orice alt președinte american.
Cu alte cuvinte, în acest moment, America este principalul vector al schimbării și realinierilor (geo)politice și (geo)economice globale.
Ceea nu înseamnă că MAGA lui Trump va face din America pământul păcii libertății și fericirii creștine originare, sau că este un model de mișcare politico-socială de adoptat integral pentru societățile europene. Nici că lumea post-Trump va fi un loc mai pașnic și mai bun pentru cei mulți.
Înseamnă doar ca politicile administrației Trump2 ne afectează și influențează mai mult decât în primul mandat, prin urmare va trebui să le înțelegem așa cum sunt, pragmatic și realist, dincolo de emoții, partizanate și ideologii, și să ne adaptăm în propriul beneficiu
Război sau pace?
Europa 2026
Niciodată în ultima sută de ani Europa n-a reușit să evite sau câștige marile războaie fără America. Nu pentru că n-ar fi putut, ci pentru că i-a lipsit coerența strategică și voința politică. Nici nu se putea altfel: Europa are o istorie mult mai veche decât America, cu multe natiuni mai diverse și diferite cultural și politic.
Așa s-a întâmplat ca cele două mari puteri regionale etern problematice, Rusia și Germania, cu stânga lor imperialist totalitară – vechiul comunism sovietic sau nazismul, tot aia – au făcut praf lumea nu doar Europa în secolul trecut.
Într-un fel, același lucru se întâmplă și în secolul curent: începând cu anul 2000, Rusia lui Putin a reluat Războiul Rece dar hibrid (deci mai complex și subtil) împotriva Occidentului, iar Germania a acomodat-o.
Fie că a fost vorba de privilegii si dependență energetică excesivă față de Rusia; de politicile „verzi” continentale clar iresponsabile; de multiculturalism (citiți decrestinare) sau de politica suicidară a granițelor larg deschise jihadului [războiul sacru mahomedan] și tribalismului african, Germania a determinat, an de an și decadă după decadă, declinul geopolitic al Europei secolului 21 – iar Franța și, mai recent, Marea Britanie, au secondat-o și pe alocuri surclasat-o. Acest parcurs a distrus finalmente firava coeziune, pace și securitate europeană atât de greu obținute la final de secol 20.
Singura diferență față de secolul trecut este că Germania nu mai este o mare putere militară, nici nucleară – har Domnului! Dar Rusia este și n-a renunțat niciodată la vechile (rele) obiceiuri și ambiții hegemonice. Regimul Putin a incitat si profitat din plin de slăbiciunile Europei ca să-și avanseze agenda și ideologia imperial-eurastiatică postsovietică – detalii aici
Agenda Rusiei postsovietice nu este nouă decât pentru Vestul inert și comod, care nu pare să fi învățat mare lucru din lecțiile Războiului Rece.
Este o agendă demult anunțată, inițiată în forță în 2008 (după summitul NATO de la București) cu războiul total împotriva Georgiei, apoi continuată (obligatoriu conform doctrinei Dughin îmbrățișate de Kremlin) cu distrugerea Ucrainei ca stat independent, după modelul și metodologia rusească clasică a enclavizărilor și anexărilor teritoriale ilegale –detalii aici .
Cu toate acestea, Europa de Vest și America lui Obama n-au protestat decât din gură față de anexarea Crimeei în 2014 și războiul armat rusesc pornit în sud-estul Ucrainei.
Aceasta era situația moștenită de prima administrație Trump, care s-a achitat onorabil de misiunea de a opri, cel puțin temporar, inevitabilul: războiul total împotriva Ucrainei, declanșat în 2022, pe fondul dementelor politici pandemice și al dezastruoasei administrații Biden – zis și stilou automat
Nu știu dacă o continuitate la putere a lui Donald Trump ar fi reușit mai mult decât să amâne din no inevitabilul, nici pentru cât timp. Dar știu că administratia Biden n-a putut. Și iată-ne intrați în al cincilea an al războiului ruso-ucrainean.
Pentru claritate: n-am luat în serios niciodată narațiunea propagandistică „Russian collussion” din primul mandat Trump.
Nici acum nu cred, pentru că nu am niciun argument plauzibil, că Donald Trump a fost ajutat vreodată de Vladimir Putin, sau crede că i-ar fi prieten și intenționează să abandoneze Ucraina și Europa de Est în sfera de influență a Rusiei – vezi analogiile cu Ialta 1945.
Dimpotrivă: ce se vede public este că Donald Trump și-ar dori colaborarea cu Europa și pacea Rusia-Ucraina, doar că nu știe cum. Dacă știa, după patru ani de pauză prezidențială, ar fi avut deja pregătită o strategie coerentă și realistă pentru Europa Rusia, și o echipă guvernamentală care s-o pună practică. În mod evident, nu are. Și spun „evident” din multe motive. Voi rezuma câteva:
- Pace rapidă in Ucraina.
Atât în timpul campaniei electorale 2024, cât și după preluarea mandatului, Donald Trump a declarat public în repetate rânduri că va face pace în Ucraina în timpi imposibili – 24 de ore, 48 de ore, o săptămână, etc. Hazardate declarații și dăunătoare propriei credibilități.
- Prima vizită a președintelui Ucrainei la Casa Albă.
Prost pregătită și prezentată public. Probabil că președintele Trump n-a fost corect informat despre persoana lui Zelenski – la ce să se aștepte, cum să-l domine, ce să-i refuze, ce să-i ofere și cu ce costuri ca să-l aducă la rezultatul dezirabil: o șansă mai bună pentru o încetare de durabilă a focului și perspectiva unor negocieri de pace cu Rusia.
În același timp, ultimul membru al echipei prezidențiale care trebuia să-l secondeze pe președintele SUA la această întâlnire (sau în general) era JD Vance – teribil de neexperimentat (ca să fiu delicată) în orice cu excepția discursului de propagandă.
Pe scurt, administratia Trump2 „nu și-a făcut lecțiile”. Și tocmai de aceea, această primă întâlnire cu președintele Ucrainei nu trebuia dată publicității nici măcar din motive propagandistice. Bad move.
Sigur, mulți i-au aplaudat pe Trump și Vance pentru că „l-au pus la punct pe Zelenski” – care, fie vorba-ntre noi, a meritat-o. Dar nu despre persoana lui Zelenski era vorba, ci de funcția lui politică. Și în fond Zelenski nu este nici primul nici ultimul personaj reprobabil găzduit cu onoruri de Casa Albă.
Oricum, nu de spectacol mediatic (jalnic) în Biroul Oval avea nevoie lumea. Cu atât mai puțin era nevoie de percepția globală că Americii lui Trump puțin îi păsa de Europa sau de pericolul rusesc – pentru că asta a fost impresia generală imediată, spre bucuria Moscovei și a multor „conservatori” MAGA care consideră că Putin, colegul lor „creștin-conservator”, a declanșat un război legitim împotriva Ucrainei și Noii Stângi globaliste.
- Trimisul special la Moscova al președintelui SUA, Steve Witkoff.
Puține persoane din anturajul lui Donald Trump par mai nepotrivite pentru această misiune.
Din informațiile publice, Witkoff este un magnat imobiliar de succes, la fel ca Trump, dar mult mai puțin spre deloc experimentat în diplomație și relații politice internaționale, în geopolitică, strategii militare și securitate regională est-europeană sau Eurasiatică. Cu atât mai puțin experimentat este în tactici, strategii, mentalități și metodologii rusești. Nimic nu-l recomanda pe Witkoff pentru discuții la nivel înalt sau negocieri de pace cu Rusia.
Dacă alegerea lui ca emisar special pe problemă e un semnal ca nici Donald Trump nu-l ia în serios – e un pion sacrificabil la un moment dat, când se va hotărî ce să facă în relația cu Kremlinul -, sau e pur și simplu o eroare strategică și diplomatică, nu știu.
Ce știu este că, după istoria personală la vedere, Wikoff nu avea cum să-și înțeleagă cultural, politic și metodologic adversarii, deci nu putea obține vreun rezultat pozitiv pentru pace sau informații decisive în urma deplasărilor la Kremlin, mai ales cu interlocutori ca Vladimir Puțin, fost ofițer KGB & FSB de carieră si mare succes, sau ca Serghei Lavrov, cu vechime în diplomația rusească de pe vremea sovieticilor.
- Planul american de pace pentru Ucraina.
Conform conținutului așa-ziselor planuri americane de pace și felului în care au fost prezentate public, îndrăznesc să spun că administrația Trump2 nu are de fapt un plan realist, adică o strategie consistentă și coerentă pentru încetarea durabilă a focului și o eventuală pace în Ucraina.
Cine cunoaște, fie și doar din mass-media, conflictul ruso-ucrainean în dinamica lui istorică, n-a avut nicio clipă iluzia că acele propuneri americane reprezintă planuri de pace acceptabile pentru vreuna din părți.
Tot ce am văzut până acum în această privință a fost incoerență, tactici transparente, tatonări facile și reacții rapide, adică mai degrabă management temporar de criză decât strategii bine gândite.
- Lipsa coeziunii transatlantice.
Dacă nu mai e demult un secret că marile puteri vest-europene au o calitate și viziune de securitate perdantă, nici actuala președinție americană nu dă dovadă de mai multă claritate sau maturitate – cu excepția, poate, a Secretarului de Stat Marco Rubio, care, sărmanul, se străduiește degeaba (cel puțin deocamdată) să repare relațiile transatlantice stricate.
Iar pace între Rusia și Ucraina nu se face fără intevenția comună și coordonată transatlantică. Nu se poate.
- LIpsa de atenție și cooperare suficientă cu flancul estic al NATO.
Spre surprinderea mea, nici acum, la peste trei decenii de la destrămarea URSS, America nu înțelege experiența Europei de Est, mai ales în relația cu Rusia. Dacă ar fi înțeles-o, ar fi refuzat în continuare comunismul (nou sau vechi), ar fi evitat două mandate consecutive Obama (continuate stelar de aministratia Biden), și ar fi întărit colaborarea cu flancul estic al NATO – un aliat mai ieftin, mai loial și mai experimentat decât Europa de Vest împotriva pericolului rusesc și nu numai.
Da, sigur că banii mulți și amintirea democrației liberale relativ funcționale – cu accent pe „amintire” – rezidă în Vestul Europei. Dar loialitatea față de America, față de NATO și infrastructura critică pentru securitatea europeană sunt mai degrabă la Estul decât la Vestul continentului. Și asta la Casa Albă tot nu se înțelege, de ca și cum Rusia ar fi mai departe decât China sau Iranul.
Toate aceste realități si multe altele, mă fac să cred că pacea în Ucraina și Europa e încă departe.
Orientul Mijlociu 2026
O dovadă de ignoranța religioasă și culturală este iluzia că problema Orientului Mijlociu stă în conflictul etnic arabo-israelian, și că odată încheiate niște acorduri de cooperare între Israel și țările arabe – Acordurile abrahamice – se rezolvă și problema iraniană, și se așterne pacea.
Sunteți liberi să nu fiți de acord cu mine, dar adevărul este că problema Orientului Mijlociu rămâne religioasă, nu etnică. Iar cu religiile de conflict și în conflict fundamental nu te pui.
Sunit sau shiit, islamul rămâne islam, și nu e pace – așa cum ați fost și sunteți în continuare dezinformați sistematic de la celebrul discurs post-9/11 al presedintelui Bush. Pilonul fundamental al scripturilor musulmane rămâne „jihadul sabiei” [terminologia Coranului], nu al spiritului sau metaforei.
Numai atunci când și dacă identitatea religioasă dominantă a populațiilor din regiune va deveni alta, de preferat creștină, va fi pace durabilă în Orientul Mijlociu.
Între timp, singura cale de domolire a războaielor intraislamice și a furiei programatice împotriva civilizației creștin-occidentale, este izolarea conflictelor în regiune, și secularizarea politică și instituțională.
Până acum, izolarea conflictelor intraislamice a fost temporară și relativă, iar secularizarea este încă departe. Singura țară musulmană importantă care a reușit până acum secularizarea și occidentalizarea ceva mai eficient esteTurcia – numai că a durat 100 de ani și nu s-a terminat.
Totodată, mă îndoiesc că Orientul Mijlociu poate fi pacificat sub bagheta magică israeliană. Israelul nu are un regim politic secular (așa cum cred mulți), nici o populație majoritar creștină – cetățenii israelieni creștini sunt sub două procente.
Mă îndoiesc, de asemenea, că recenta ofensivă militară americano-israeliană împotriva Iranului poate distruge din temelii regimul ayatolahilor și efectele revoluției islamice 1979, secularizând regimul de la Teheran astfel încât să-l transforme într-unul cooperant și mai puțin beligerant față de Israel, regiune sau Occident.
În general, potrivit naturii umane, schimbările violente de regim – revoluții sau războaie – nu aduc decât haos și eșec instituțional, inclusiv noi valuri de teroare, mai ales într-o ditamai țara ca Iranul. Avem destule exemple istorice celebre în acest sens: Revoluția franceză, Revoluția sovietică, sau, mai recent, Afganistan, Iraq, Primăvara arabă, Libia, Siria … În plus, uciderea liderilor religioși iranieni tocmai i-a transformat în martiri ai Islamului shiit.
Acestea fiind spuse, scepticismul meu se menține cu privire la o eventuală schimbare epică de regim în Iran sau la o pacificare durabilă a Orientului Mijlociu ca efect al Acordurilor abrahamice și ofensivei militare americano-israeliene 2026. Mai multe despre motivele scepticismului meu, data viitoare.
Deocamdată închei spunând doar atât: până acum, singurul lucru cert referitor la noua politică externă și strategie de securitate americană este că nu e coerentă, iar Donald Trump și-a încălcat două mari promisiuni electorale: pacea rapidă din Ucraina și faptul că nu va trimite soldați americani la moarte peste granițe pentru protectia și cauzele altora.
(Va urma)
Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii Acidmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici