A fost odată, în Europa noastră…

Dați-mi voie să vă spun povestea Eurovision înainte și după 1990, dintr-un unghi personal. Al meu.

M-am născut în Europa comunistă, la mulți ani după ce EBU (European Broadcast Union) a hotărât să lanseze acest festival-concurs muzical european, anual, având ca model San Remo.

În 1958, când Domenico Modugno câștiga una din edițiile timpurii cu Volare, nu eram nici măcar în planul de viață al părinților mei, încă studenți îndrăgostiți, necăsătoriți. Dar Volare fredonam de mică, din anii ’70. Cine nu-l știe sau fredonează și acum? Au făcut-o, vorba aia, cu enorm succes, supervedete ca Dean Martin și Frank Sinatra.

Și ce european în viață (atunci sau acum) n-a auzit măcar o dată Puppet on the string – Sandie Show (câștigătoare 1967); Congratulations – Cliff Richard 1968; Waterloo – ABBA 1974; Save all your kisses for me – Brotherhood of man 1976; What’s another year – Johny Logan 1980; Make your mind up – Bucks Fizz 1981; Hold me now – din nou Johny Logan 1987 ….

Toate erau cântece de dragoste, romantice, cu melodii fredonabile și dansabile, interpretate de artiști cu talent muzical evident și prezențe scenice agreabile, dacă nu excepționale (îi puteți urmări și evalua singuri în video clipurile de la finalul articolului). Așa cum ar trebui să fie muzica pop-rock: plăcută urechii și sufletului publicului, cantabilă sau/și dansabilă, eventual irezistibil interpretată muzical și scenic.

Pentru asta m-am uitat 20 de ani la Eurovision. Pentru muzică.

Parte din muzica și artiștii lansați la Eurovision înainte de 1990 au intrat între timp, nu degeaba, în istoria muzicii cel mai bine vândute din toate timpurile, în întreaga lume. ABBA, Celine Dion… Sau Cliff Richard, France Gall, Johny Logan…

Povestea frumoasă s-a terminat în 1990, când Italia s-a gândit să-l trimită la Eurovision pe Toto Cutugno, cu una din cele mai puțin reușite melodii ale lui, dar cu mesaj politic la modă: Insiemme 1992 (Unite Unite Europe), cu care a și câștigat concursul, din păcate.

Din păcate, pentru că era Italia lui Ennio Morricone, unul din cei mai de succes compozitori de muzica de film din toate timpurile; a lui Domenico Modugno, Giani Morandi, Umberto Tozzi, Giana Nannini, Eros Ramazzotti și încă atâția pe care mulți dintre dumneavoastră i-ați ascultat (la radio, la cinematograf, în concerte) și v-au plăcut chiar dacă n-ați reținut cum îi cheamă. Italia care avea, prin urmare, și altceva de oferit în materie de muzică.

La ediția Eurovision 1990, singura melodie de real succes (până azi!) a fost cea prezentată de Spania și interpretată de Azucar Moreno: Bandido. O știți. Sigur că o știți: după 32 de ani, în diverse variante remixate, se ascultă la radio și se dansează în continuare în cluburi (eventual celebre) de pretutindeni.

Dar spanioloaicele brunete, frumoase și talentate de la Azucar Moreno [în traducere „zahăr brun”] n-au câștigat. Pentru că au fost sabotate nu numai tehnic – a se vedea înregistrarea „incidentului” mai jos -, ci și politic. Cântecul lor (compus de Raul Orellana) despre ochii banditului care le furase inima nu mai era de interes: Eurovision intrase în epoca tranziției de la concurs muzical la festival politic europenist (nu european). Și gata.

Gata, cel puțin pentru mine și europenii care, până în 1990, obișnuiau să urmărească Eurovision în speranța că vor auzi în premieră ceva muzică pop plăcută, eventual cantabilă, romantică și dansabilă. Dar n-a mai fost să fie.

Ce a urmat vedem cu toții. Sau nu. De aceea, celor care continuă să urmărească Eurovision și să fie surprinși de bâlciul care a devenit (întâmplător, de stânga politică) le reamintesc că acesta n-a început cu barba Conchitei Wurst, în 2014 – când nu, n-a câștigat Ucraina proaspăt invadată și făcută bucăți de Rusia.

Prima dată când Eurovision a fost câștigat de un transexual a fost în 1998: Dana Internațional din partea statului (nu foarte european) Israel.

Totodată, Ucraina are o lungă istorie de participare cu prestații bizare (ca să fiu delicată), în general nevizionabile și necantabile, care n-au mai interesat ulterior pe nimeni, dar au încântat juriile și publicul „artei” militante pentru întoarcerea la barbarie sau pentru progresul degenerării; cum a fost, de exemplu, Ruslana, câștigătoare 2004.

Curioșii care au uitat sau n-au știut niciodată, pot accesa singuri nefericitele înregistrări pe YouTube. În încheiere, eu prefer să vă ofer inregistrările care, din punctul meu de vedere și al altor sute de milioane de oameni, merită rememorate. Alături de câteva mai noi, ale unora dintre artiștii sau grupurile muzicale de succes epocal lansate la Eurovision, pe vremea când de ei nu auzise continentul nostru sau omenirea, iar Eurovision era un festival-concurs muzical vizionabil și respectabil.

1958 Domenico Modugno, Volare

 

1967 Sandie Show- Puppet on the string

 

1968 Cliff Richard- Congratulations

 

1974 ABBA – Waterloo

 

1976 Brotherhood of man – Save your kisses for me

 

1980 Johny Logan – What’s another year

 

1981 Bucks Fizz – Making your mind up

 

1987 Johny Logan – Hold me now

 

Si continuarea dincolo de Eurovision,  pentru unii dintre ei:

France Gall1987 – Ella elle l’a

 

ABBA 1976 -Dancing queen

 

ABBA 1979 – Does your mother know

 

ABBA 1980 – Lay all your love on me

 

Deși în 1982 grupul și-a încetat activitatea, ABBA a devenit unul dintre cele mai vândute grupuri muzicale din lume și din toate timpurile, cu peste 350 de milioane de discuri vândute. În 2008, cele mai de succes melodii compuse și interpretate de ei au constituit coloana sonoră a filmului Mamma Mia – titlul unuia dintre hit-urile lor – cu Pierce Brosnan si Meryl Streep.

Cliff Richard 1979 – Carrie

Cliff Richard 1980 – Wired for sound

 

În 2009, după mai bine de 50 de ani de carieră muzicală, la aproape 70 de ani, Cliff Richard, încă ridica săli de concert pline în picioare. În anul următor, când i-a împlinit, a sărbătorit susțînând o serie de concerte la Royal Albert Hall,cu sala plină. A repetat în 2015, când a împlinit 75 de ani. Cliff Richard se numără printre cel mai bine vânduți muzicieni din toate timpurile , cu peste 250 de milioane de discuri vândute.

 

 

Și, pentru final, Celine Dion care, cu toată vocea ei de excepție, mă îndoiesc că ar fi atins cotele de succes și vânzări internaționale de azi dacă n-ar fi câștigat Eurovision în 1988 și dacă James Horner și Simon Franglen, compozitorii celebrei My heart will go on (din coloana sonoră a la fel de celebrului Titanic 1997) nu ar fi invitat-o să o interpreteze – ea, în inteligența ei desăvârșită, nu voia.

 

 

Suportul publicului nostru, inclusiv cel financiar, este esențial pentru menținerea și dezvoltarea paginii ACIDmedia. Orice donație este binevenită. Vă mulțumim!
Donează aici