Spania dezintegrată de Olanda. Italia dând încă o aspră lecţie de viaţă Angliei. Uruguayul făcut arşice de Costa Rica. Brazilia şi Croaţia cu “arbitrajul respectiv.” Așa a început Mondialul 2014, cu mari spectacole. Din acelea, definitorii. Entuziasmante sau deprimante. Înălţătoare sau revoltătoare. Nectar sau venin. Fiecare are lista lui. La Mondialul 2014, spectacolul definitoriu a venit, pentru mine, chiar în prima noapte, după meciul de deschidere. Da, după. Am stat, la început uluit, apoi fascinat, cucerit şi, în cele din urmă, cu ochii în lacrimi, până spre trei noaptea, la un documentar. Realizat de Ionel Stoica. Filmul acela va rămâne, pentru mine, Mondialul 2014. Culmea, era despre o echipă din urmă cu exact douăzeci de ani. De fapt, despre destinul nostru, de români.

Sunt un mare pasionat de documentare. Le am strânse pe casete video, pe DVD-uri, le strâng în continuare în formate digitale, cu sutele de gigabiţi. E o treabă, şi cu documentarele. Nu se fac singure, şi nu oricine ştie să le facă. Am unele pe care le revăd, periodic. Britanice, americane şi franţuzeşti, germane, braziliene, scandinave, chestii. Despre istorie, politică, presă, medicină, arhitectură, muzică, războaie, industria filmului, teatru, automobile, vapoare, avioane, televiziune, explorarea spaţiului, câte şi mai câte. Plus documentare despre fotbal. Le revăd pentru că trec de ecran şi mă înhaţă, ducându-mă, de fiecare dată, în lumea lor, cu adevăruri şi cu emoţii numai ale lor. Aşa sunt documentarele bune. Documentarul lui Ionel Stoica este impecabil. Povestea României la Mondialul din 1994. Visul American. Când lumea a fost a noastră. Apoi n-a mai fost. Nimic. L-aş revedea şi l-aş tot revedea. Pentru ce spune şi pentru cum spune.

Recunosc, nu mă aşteptăm. La TVR? Da, iată, a fost posibil. Sigur, la unu noaptea, în reluare, după ce prima dată îl băgaseră dimineaţa, pe la zece. De ce? N-au înţeles ce marfă aveau? Trebuia ascuns, ca să nu fie văzut? Când merita, cu prisosinţă, un loc în prime time? Sau, poate, nu. La ce bun să ne amintim? Meciurile acelea, din nopţile acelea. Fericirea fără margini, mândria noastră, de români, şi speranţele de necuprins, cu mulţimi imense în stradă. Iar cei tineri, de ce să afle cum a fost? Cum de a fost posibil? Graţie cui? Cine erau ei? Ei, care ne-a făcut să visam, cu ochii deschişi, că vom lua Mondialul. Că vom fi şi noi, românii, cei mai buni din lume. În primul sport al lumii.

Germania de Vest a ieşit prima oară campioană mondială în 1954, la Berna, în Elveţia, învingând Ungaria lui Puşkaş, enormă favorită. Şoc tectonic. Germania, paria lumii după război, nu însemna mare lucru în fotbal. Poate părea ridicol, dar acea victorie a schimbat Istoria. Vest-germanii de atunci şi-au poreclit ţara “Republica de la Berna.” Exemplul fotbalului le-a dăruit încrederea care a generat “miracolul economic” continuat până azi. Dar ce înţeleg nemţii din fotbal şi din viaţă, este? Nu vom fi niciodată Germania. Totuşi, nu pot să uit. În vara lui ‘94, la BBC, colegii ziarişti englezi deschiseseră o lista de pariuri cu România în finală. Acela a fost impactul. Aceea era imaginea României în Anglia. Când a ratat Belo ultimul penalti cu Suedia, am vrut să arunc televizorul pe geam. M-a oprit soţia. Nu eram furios pe ai noştri. Pur şi simplu, ştiam că s-a dus o şansă unică. Nu pentru fotbal. Pentru România.

Peste douăzeci de ani, dintr-un documentar, am aflat că Răducioiu a ştiut, cu inima grea, acelaşi lucru. De atunci. Făcuse rost, din nimic, de golul egalării şi de golul victoriei cu Suedia. Aşa cum fac marii fotbalişti când echipa lor, cu alţi mari fotbalişti, e la ananghie. Apoi a fost golul lui Andersson. N-avea cum, dar a fost. Şi gata. Au lipsit cinci minute. Mi-au dat lacrimile urmărind finalul fimului. Messi, Neymar, Pirlo? Minunaţi. Dar nu sunt ai noştri. Înainte de mizeria, de incompetenţa şi de ticăloşia de azi, am avut o şansă. În America, ai noştri, cei de atunci, au fost România cea bună. Cea frumoasă. Cea Magnifică. Filmul, asta arată. Cu vorbele lor, cu emoţiile lor, cu râsete şi lacrimi. Ei, şi? Cu ce folos? În 1950, un puşti dintr-o familie amărâta şi-a văzut tatăl plângând fiindcă Brazilia pierduse, pe teren propriu, Mondialul. A jurat să câştige, pentru el, Cupa Lumii. Prima din istoria Braziliei. S-a ţinut de cuvânt. I se spune Pelé. Dacă s-ar găsi, aş cumpăra un braţ de DVD-uri cu documentarul lui Ionel Stoica şi le-aş împărţi. Nu de alta, dar poate că un puşti de pe la noi, văzând ochii umeziţi ai tatălui său, după ce-au privit amândoi filmul, va jura să câştige Cupa Lumii cu naţionala României. Şi se va ţine de cuvânt.