Cea Mai Lungă Noapte Și Greul Drum Spre Libertate

Cea mai lungă noapte, acum 32 de ani

Tatăl meu , Tudor Hâncu, s-a născut pe 22 decembrie 1937, în cea mai lungă noapte a anului. A fost unul din cei mai buni ingineri energeticieni din generația lui, specializat în rețele și centrale electrice, cu invenții brevetate la activ și mulți specialiști mai tineri pe care i-a învățat meserie. Pentru asta a fost iubit și respectat de colegi și subalterni, dar detestat de șefi. Sigur că-l detestau: profesional, le era superior, deci indispensabil; dar le era superior și moral, și intelectual, și asta deranja.

În decembrie 1989, lucra în Ministerul Energiei Electrice. Cu câțiva ani înainte Ceaușescu militarizase instituția; se temea de sabotaje împotriva regimului lui „de aur” comunist. Ministerul colcăia de ofițeri de Securitate deghizați în ingineri. Urmare a revoltelor anticomuniste de la Timișoara, intraseră sub comandă militară de-adevăratelea.

Între 17 și 22 decembrie Bucureștiul a fost un oraș sub asediu: străzi pline de miliție și armată, iar noi, civilii, legitimați și trimiși acasă. Atmosferă de teroare amestecată cu revoltă mocnită împotriva regimului. Toți știam ce se întâmplă la Timișoara. Toți ascultam Radio Europa Liberă și Vocea Americii, deși erau interzise. Toți știam că de data asta e ori sfârșitul lor, al „iubiților conducători”, ori al nostru. Da, erau pregătiți să omoare tot ce mișcă împotriva lor.  Cu armata lor. Nu, armata n-a fost cu noi. În zilele de 17-22 decembrie 1989 n-a aparat poporul neînarmat împotriva asasinilor care ne conduceau, ci pe asasini, să fie clar.

Pe 21 decembrie tata a fost consemnat la minister până târziu, în noapte. Sediul era pe bulevardul Magheru. A venit acasă doar pentru câteva ore, după miezul nopții. Să ne vadă, de ziua lui, și să se odihnească. Nimeni nu știa ce urmează, care din noi mai rămâne în viață. Nu reușise să afle mare lucru despre fratele meu (Alexandru Hâncu sau Ducu), pe care 16 decembrie 1989 l-a prins la spitalul județean din Caransebeș, ca medic stagiar la chirurgie. Telecomunicațiile cu provincia erau blocate. Nu internetul sau telefonia mobilă de azi, nu; ci telefonul fix, fiindcă asta era tot ce aveam. Vechea dictatură n-avea nevoie de tehnologie digitală ca să știe tot ce facem sau să ne împiedice să comunicăm. Pe 24 decembrie, când Ducu a reușit, în sfârșit, să se întoarcă acasă, la București, după o călătorie suprarealistă cu un tren ciuruit de gloanțe (neclar atunci de ce); după ce a fost întâmpinat (neclar atunci de ce) de alte gloanțe la gura de metrou din Gara de Nord, am aflat cu ce se ocupase la spital în zilele în care n-am știut nimic de el: sânge, morți, extras gloanțe din oameni și oameni din calea securiștilor  care-i căutau prin spital. Asta apropo de „eroii” ăștia sanitari „din linia întâi” de azi, care habar n-au ce-nseamnă să salvezi vieți riscând-o pe a ta, eventual în linia întâi a unui război de-adevăratelea. Dar cine știe, dacă lucrurile avansează pe aceeași linie „neonormală”, s-ar putea să afle …

În fine, să ne întoarcem la noaptea de 22 decembrie 1989. Care abia începuse când tata a venit acasă. N-am închis un ochi în noaptea aia. Nici nu m-am mai dezbrăcat ca să mă bag în pat. Am vorbit cu tata când a venit. Am vorbit și când a plecat, la șase, tot pe întuneric. Ce facem. Oamenii ăia (protestatarii împotriva regimului) sunt singuri la Universitate. O să-i omoare pe toți, că nu e greu, toate armele sunt la ei. Apoi o să ne caute pe toți care am crâcnit vreodată împotriva lor, a comuniștilor. Asta nu mai e viață, ajungem Coreea de Nord. Trebuie să mergem toți. Suntem mai mulți decât la Timișoara. Să ne omoare pe toți, să vedem dacă pot …

M-a ascultat atent. Înainte să se retragă să mai vorbească cu mama, mi-a spus că mai vorbim și hotărâm dimineață. Dimineață, înainte să plece, văzându-mă tot îmbrăcată și gata de plecare, mi-a spus așa:

– Fata tatii, mă duc eu. (Așa-mi spunea el, „fata tatii”, când vorbeam serios)

– Tată, dar …

– Mă duc eu. Tu rămâi cu mama. De frate-tu nu știm nimic. Dacă mi se întâmplă și mie ceva, rămâne maică-ta singură. Rămâi acasă. Promite-mi că rămâi acasă.

I-am promis. Era ziua lui de naștere. 52 de ani. Când s-a luminat de zi era încă răcoare. Dar se anunța o zi frumoasă și caldă, ca de primăvară. Nu mai țin minte ce făcea mama. Știu doar că eu făceam șanțuri plimbându-mă prin casă și prin curte, între radio (Europa liberă, Vocea Americii) și poartă. Promisesem, nu puteam pleca. Treceau greu orele. Ce-o să fie cu tata, cu Ducu, cu noi toți? Tiananmen? Coreea de Nord? Era clar ca la noi nu va fi „revoluție de catifea” ca-n Cehoslovacia.

Cred că era în jur de 9 dimineața, nu știu să spun exact, nu purtam ceas pe vremea aia. Dar cred că în jur de 9 AM era când am auzit o rumoare dinspre bulevard. Oameni. Scandau. De la casa mea până-n bulevard erau vreo sută și ceva de metri. Eram în pulover. M-am dus să văd. Tot bulevardul, cât vedeam cu ochii, oameni. Cu pacarte pe care scria de unde sunt – fabrica cutare și cutare. Strigau jos Ceaușescu, jos dictatorul, jos comunismul. Nu văzusem în viața mea așa ceva, în țara mea. Nu se putea, noi am trăit sub unul din cele mai sălbatice regimuri comuniste din Europa de Est. Dar atunci, în dimineața aia, s-a putut. Jos comuniștii! O mare de oameni. Veneau dinspre platforma industrială Pipera, din Nordul Bucureștiului, și nu se mai terminau. Asta e! În sfârșit! „Unde mergeți?”, am întrebat. „La Universitate, la baricada, îl dăm jos pe Ceaușescu”. N-am rezistat, m-a furat valul, m-am dus așa, în pulover, cu coloana aia fără sfârșit, vreo două stații. Jos dictatorul, jos comunismul, nu-mi mai era frică, nu mai eram singură …. La un moment dat mi-am adus aminte că-i promisesem tatei … Și eram doar în pulover … Am fugit înapoi spre casă. La prânz chiar s-a terminat. „Dictatorul a fugit”, au spus la radio.

Acum 32 de ani, după cea mai lungă noapte a anului, de ziua tatălui meu. Așa a venit peste noi Libertatea. Care n-a fost niciodată ca în Vest și n-a durat decât o generație, pentru că mulți n-au știut ce înseamnă, cum se apară, cine-i sunt dușmanii. De asta acum s-a dus iar.

De vorba cu tata, in clasa a șaptea

Ducu (Alexandru), fratele meu, e mai mare cu câțiva ani. În 1989 știa mai multe decât mine. Îi spusese tata, înaintea mea, despre comunism, Dumnezeu, libertate, știință. Stătuse de vorba cu el din clasa a șaptea, tot în pulover … Anul trecut și-a amintit când a scris un text mai lung (se cheamă Cu Trump pre stânga călcând; e despre multe și importante), din care extrag pentru cei care n-au avut tați care să-i învețe, sau au avut dar n-a contat, sau au uitat:

Californa dreaming […]

“Libertatea riscă să dispară în cel mult o generație. Nu le-o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să luptăm pentru ea, să o apărăm și să le-o încredințăm, ca să facă la fel. Altfel, va veni o vreme când ne vom petrece amurgul vieții povestindu-le copiilor noștri și copiilor lor cum era odinioară în Statele Unite, pe când oamenii erau liberi.”

“The Freedom Speech,” faimos discurs scris de Ronald Reagan. Ținut la Convenția Națională a Partidului Republican. În 1964! Nu era nici Guvernatorul Californiei, darămite Președinte. Și nici altceva, o mare specialitate a stângii “științifice.” Nu era Profet. Era lucid. Informat, meticulos, citea enorm, își arhiva. Scria zilnic, pentru el, în primul rând. Înțelegea perfect ce se întâmpla în America, în Occident. În Lume. Era necruțător: “Comunismul e o boală a minții.” Și fermecător, nu? Vedea clar deriva morală occidentală, îndoctrinarea tinerilor. Știa exact despre ce e vorba. Era Ronald Reagan. “Ce este un comunist? Cineva care îi citește pe Marx, Engels, Lenin. Ce este un anticomunist? Cineva care îi înțelege.”

Același lucru mi l-a spus tata, într-o seară, la o plimbare mai lungă pe faleză, la mare. Avea niște zile de concediu. Inginer. În plină “construcție socialistă”. Eu treceam într-a șaptea, mă mai înălțasem. Hotărâse ca era timpul, sau, pur și simplu, n-a mai putut să nu-i spună băiatului. Era riscant, copiii vorbesc una, alta. “Trăim așa cum vezi fiindcă oamenii spun că i-au citit pe Marx, pe Lenin. Nu-i adevărat. Sau chiar dacă i-au citit, n-au înțeles. Eu i-am citit și am înțeles ce spun. Comunismul e o ticăloșie, tati. Minciună. E împotriva firii. E anti-uman. Ține-le pentru tine, dar e bine să știi. Pentru tine. Înțelegi?” “Îhâm!” Mi-a spus multe, în vreo două ore.

Nimeni în jur, doar noi. Fusese o zi cu ploaie, seara se lăsase frigul. Aveam un pulover. “Ți-e frig?” “Nu tati.” Mințeam, nu voiam să plecăm. A terminat pachetul de țigări, explicându-mi. “Ți-e frig?” “Nu, tati.” N-am înteles tot, dar am înțelesc cam tot ce trebuia. Inclusiv cu Dumnezeu, cu Știința. Clar. Nu m-a surprins. Oricum nu îi înghițeam. Când cânta toată școala, în careu, “Am cravata mea,” diriginții nu stăteau lângă noi, prezidau. La refren, în loc de “pionier,” noi uneori schimbam. “Flutură în vânt, zălog de legământ, întâiul meu cuvânt de prizonier! Prizonier!!! Prizonier!!!” Răcnind cât puteam. Nu toți, evident, câțiva băieți. Să râdă colegii din proximitate. Fetele, na. Minte de copii. …

Textul e mai lung. Îl puteți (re)citi aici. Ar trebui. E tot ce n-ați învățat la timp ca să fi înțeles că ce ni se întâmplă din 2020 încoace tot comunism este. Aceeași minciună și ticăloșie ca-n secolul trecut. Nicio legătură cu „combaterea pandemiei”.

N-ați înțeles pentru că i-au spus „noua normalitate” în timp ce v-au promis că e temporară – sesizați non-sensul? cum să fie temporară dacă e noua NORMALITATE?!!

N-ați înțeles pentru că azi are mai multe nume, toate înșelătoare – covidism, wokăism, climatschimbism -, iar neonormalii sunt mai complecși și mai perverși pe minciună decât vechii comuniști. De asta v-au înspăimântat atât de ușor și au omorât în mai puțin de doi ani mai mult decât vechii comuniști în zeci, fără ca oamenii, cei mai mulți, să înțeleagă.

Tot comunism este, tot aia face, tot aia vrea: să vă ia, prin minciună și teroare, TOATĂ LIBERTATEA. Asta înseamnă religie politică TOTALITARĂ. Covidism, wokăism, climatschimbism, vaccinism, nazism, fascism … Singura diferență față de secolul trecut e culoarea pe care se așează noile seceri și ciocane care vă retează Viața și vă strivesc Libertatea. Atunci era roșie, acum e verde. V-am mai spus. Aici sau aici. Dar n-ați crezut. Poate acum?

Cel mai greu drum spre lumină

Tata, născut pe 22 decembrie 1937, a înțeles de tânăr. Nazism, comunism, fascism egal marxism. Aceeași minciună, ticăloșie, crimă. Ne-a învățat și pe noi semnele, de mici. Restul, odată puși pe direcția bună, l-am învățat singuri.

Pentru tatăl meu, întunericul totalitar (întâi nazist și legionar, apoi comunist de rit vechi) a durat 52 de ani. De Libertate, atâta câtă a fost și s-a putut pe lumea asta și-n țara mea, a avut parte mai puțin. A murit pe 18 octombrie 2021. L-au omorât cu zile protocoalele neonormalilor și neourgentiștilor lui Arafat (acest Fauci al României, doar că mai incompetent și mai sinistru). Protocoalele noilor comuniști, da. După ce l-au chinuit două săptămâni, într-un mare spital (universitar!) bucureștean. Două săptămâni în care au refuzat să ne spună cu ce-l tratează, ne-au refuzat accesul la el și lui la noi. Barbari. Așa au fost eutanasiați în octombrie-noiembrie 2021 mii de părinți și bunici români, in aceste noi fabrici dezumanizate ale morții asistate, care sunt spitalele noastre de stat – aproape toate sunt de stat.

Nu, nu de Covid sau de nevaccinare au murit și mor în continuare cei mai mulți români care umplu statisticile pandemice, ci de lipsa de compasiune, inteligență și competență, adică de mâna medicinei fără știință și fără Dumnezeu. De lipsa libertății de a-și alege medicul și tratamentul. De lipsa libertății de a vorbi cu copiii, cu soții și soțiile, când bolesc singuri, speriați, nespălați, intubați și nehrăniți, pe un pat de spital. De protocoalele „neonormalilor” au murit. Ale ticăloșilor care-și spun eroi. Așa-s comuniștii. Și aia vechi, și ăștia noi.

De asta am povestit azi ce v-am povestit. Ca să învățați și să nu mai uitați. Pentru că de la amnezie ni se trage. Ea ne-a întors de unde am plecat acum 32 de ani. De asta nu mai distingeti adevărul de minciună. Sau libertatea de lipsa ei (ce libertate veți avea cu certificatul ăla verde?). Sau viața de moarte. Moarte socială, morală, spirtuală. Sau lumina de întunericul așternut peste noi, din nou, anul trecut. Din nefericire, acum s-a așternut peste toată fosta Lume liberă. Unii dintre noi, puțini, au avertizat de la început ce este: neocomunism (egal covidism + wokăism + climatschimbism). N-ați crezut. Ha, ce glumă! Apoi ați etichetat: proști, nebuni, conspiraționști, rasiști, „neștiințifici”, necivilizați. Pentru că da, noua moartea verde (vaccinuri, Green Pass, Green Deal) vine din Occidentul „civilizat”, de la Stânga lor cu ștaif, nu din Estul retrograd. Asta i-a derutat pe mulți. Dar și Marx tot din Vest era, numai că s-a uitat. De asta nu ne-au crezut și mulți nu ne cred nici acum. Iartă-i, Doamne, că habar n-au ce fac!

Istoriile astea extrem de personale pe care vi le-am povestit azi se întâmplă să conțină adevăruri cruciale pentru ieșirea din întuneric și pe lumea asta, și pe cealaltă. Pentru asta le-am povestit. Și pentru că miercuri, 22 decembrie, când am trecut pe la cimitir cu niște trandafiri, după ce am fumat cu tata (in gând) o țigară de ziua lui, i-am promis c-o să vă spun. Și v-am spus.

Libertatea e de la Dumnezeu nu de la stat. Libertatea e Viață și Lumină. Să țineți minte. Crăciun fericit!